Economia de bailout

În timp ce majoritatea se iluzionează cu privire la revigorarea bruscă a economiilor, o minoritate de nebuni ţipă şi demască intrarea în fantasmagoric. De fiecare dată când sunt prezentate date economice neaşteptat de bune bursele explodează, isteria revine, iar oamenilor li se vinde imaginea revenirii la normal. În acelaşi timp, rata şomajului creşte, consumul scade, iar încrederea mediului de afaceri se erodează. Nu cred că spun noutăţi pentru nimeni. Variaţiile minore care dau acel obsesiv "better than expected" sunt corectate la câteva zile sau săptămâni după publicarea indicatorului inventându-se false motive. Din păcate aceasta este lumea în care trăim şi mai grav este faptul că unii încă mai cred în viabilitatea acestei realităţi.

A trecut mai bine de un an de la colapsul Lehman, de la injecţiile iraţionale de capital şi de la pachetele de stimulare. Rezultatul? Zero! Bernanke vorbea despre faptul că s-a reuşit evitarea unui colaps total. N-aş paria pe această opinie. Probabil s-a reuşit amânarea colapsului, dar perspectiva sa devine din ce în ce mai apăsătoare, iar amploarea cu care se va produce va fi direct proporţională cu întârzierea. Nu trebuie să uităm nicio clipă modalitatea stupidă în care s-a acţionat: acoperirea găurilor explodate, mascarea celor neexplodate încă. Nimic din ceea ce s-a dorit nu s-a obţinut. Mai mult, instituţiile care în urmă cu un an erau "too big to fail" sunt acum şi mai mari, dar la fel de nerestructurate şi ineficiente.

Ceea ce este însă de-a dreptul şocant este disfuncţionalitatea cronică a economiei. Practic, s-a ajuns într-un moment în care logica a părăsit piaţa. Pentru ca lucrurile să se mişte este nevoie de stimulente, iar când se renunţă la administrarea acestora se revine brusc la starea inertă de dinainte. Este ca şi cum pentru a se produce şi vinde o pâine de un leu ar fi nevoie de un ajutor de la stat de şase lei. Într-adevăr, cât timp statul asigură banii, afacerea semnalizează că merge, dar după întreruperea stimulentului lucrurile revin inevitabil la starea anterioară.

Mulţi sunt tentaţi să compare actuala criză cu cea din 1930. Se înşeală amarnic! Atunci întreaga economie a trecut printr-un proces de "purificare" ce a permis introducerea şi aplicarea unor reforme profunde. Investiţiile făcute în infrastructură au avut un efect benefic asupra întregii economii. Acum, un asemenea tratament nu mai este posibil decât în economii rudimentare, precum cea a României(unde nu sunt bani pentru asemenea soluţii). Fenomenul economic internaţional actual este infint mai complex decât cel de acum aproape un secol. A trata actuala boală cu instrumentele de atunci este de-a dreptul imposibil. Încă suntem în stadiul în care ne autoiluzionăm că ceea ce s-a făcut până acum a fost OK, că în scurt timp ne vom relua existenţa de acolo de unde rămăsese.

Ceea ce am descris este valabil peste tot în lume. Toate guvernele au preferat cosmetizări şi acţiuni de faţadă. Între banii injectaţi iraţional de americani şi fondurile imense pompate cu discreţie de europeni  nu este nicio diferenţă. La fel în China, India, Japonia, Rusia sau oriunde pe planetă. Nimeni nu vrea să renunţe la actualul model, cu toate că factorii de decizie sunt conştienţi că aşa nu se mai poate. Deocamdată, probabil, vom continua să ne scăldăm în apele călduţe ale stimulentelor. Însă, în aceste momente trebuie să fim  atenţi să nu picăm în cursa şoarecelui de care încet, încet ne apropiem. Poate că gustul caşcavalului e îmbătător, dar dacă ştii care sunt consecinţele, probabil e bine să te abţii. Şi să nu uit: cred că ne îndreptăm inevitabil de la modelul "too big to fail" către realitatea "too big fail".