Despre sanatate cu furie

Departe de mine gândul că aș putea fi un observator echidistant al situației, mai ales că părerile mele despre cei care se află acum la putere au fost cât se poate de transparente și sunt cunoscute de cititorii blogului. Departe de mine gândul că aş putea fi unul dintre cei  care se pricep la sănătate. Dar, oare sunt necesare aceste lucruri pentru a te pronunţa asupra problemei? Şi, pentru a-i înrăi şi mai mult pe cei care vor contesta ceea ce spun în continuare, voi afirma şi că am fost clientul actualului sistem de sanatate doar meteoric, cel mai mult prin copilărie. Modul în care-mi duc viaţa a făcut în aşa fel încât, de fiecare dată când am avut diverse probleme medicale, să fiu nevoit să apelez la medici din afara ţării, astfel încât am fost oarecum departe de ceea ce se întâmplă aici.

Acestea fiind spuse să trecem la subiect. În primul rând voi afirma că, în condiţiile în care peste 80% dintre oameni sunt împotriva aşa zisei reforme servite de Cotroceni, încăpăţânarea unui personaj de a o impune e iraţională. Desigur ne putem întreba dacă cei care se opun au dreptate, mai ales că oficialii din zona puterii afirmă apăsat că acela era doar un proiect supus dezbaterii, nicidecum o variantă finală.  Aşa să fie? Oare, în cazul în care amploarea mişcărilor anunţate nu l-ar fi speriat pe jucătorul de serviciu al patriei, n-am fi avut de-a face cu o nouă asumare la care nişte parlamentari imbecili ar fi rămas lipiţi în scaune pentru a pune mâna pe banii distribuiţi generos(şi ilegal) de piticul porno al politicii mioritice?  Sunt câteva întrebări la care răspunsul cred că e dinainte cunoscut.

Se spune că sistemul actual de sănătate e prost, că e ineficient, că se fură s.a.m.d. Nu a spus încă nimeni cine i-a numit în funcţie pe oamenii care se fac vinovaţi de aceste furturi. Mai mult, nu am aflat încă cine sunt cei care fură. A explicat cineva până acum cum s-au sifonat banii, s-a făcut vreo anchetă? Așa-zisele investiții erau oportune? Unde e punctul vulnerabil al sistemului? De ce doctorii câștigă atât de puțin în condițiile în care contribuțiile pentru sănătate sunt atât de mari? Totuși, unde se duc banii? Și, ar mai fi o întrebare: banii colectați pentru sănătate ajung toți în sistem sau se mai sifonează oficial(via MF) pe traseu? Sunt întrebări legitime cărora trebuia să li se găsească un răspuns. În cazul în care nu știm cauzele e normal să schimbăm un sistem din rădăcini? De ce trebuie să le dăm dreptate așa-zișilor reformatori și să nu ne punem întrebări, precum oamenii ieșiți în stradă? În cazul în care principala problemă a sistemului este reprezentată de furturi înseamnă că, în primul rând, trebuie demarate procedurile de recuperare a banilor furați. Iar recuperarea acestor bani nu se face în niciun caz prin schimbarea legislației. 

A conștientizat oare cineva că omul de rând nu refuză plata la doctor? Sistemul a supraviețuit până acum datorită atențiilor care sunt date doctorilor. Departe de mine de a fi de acord cu această practică, dar trebuie să fim conștienți de faptul că așa merg lucrurile: pacientul e mulțumit pentru că știe că banii lui ajung exact la cine merită, iar medicul își mai rotunjește venitul mizerabil(dacă venit se poate numi acea jignitoare sumă). De ce refuză oamenii coplata deoarece teoretic ar însemna o oficializare a atențiilor? Răspunsul e simplu: pentru că banii respectivi ar fi sifonați de aceeași mafie obtenebrată în timp ce medicii nu ar simți absolut nimic. Cu alte cuvinte, e ineficientă!

E simplu să spui că impunerea unui sistem privat(pe bani publici, trebuie subliniat acest lucru!) este panaceul sistemelor de sănătate. Experiența a arătat că la noi se ajunge la monopol(așa cum va deveni semi-privatul sistem de sănătate), la creșteri nejustificate de prețuri în beneficiul unor șmecheri care, în acest moment, sunt lobby-știi așa-zisei reforme. O hartă publicată în urmă cu câteva zile de Hotnews face o radiografie a diverselor sisteme de sănătate ale Europei. Cred că e interesant de observat pe acea hartă că în numai patru țări din Europa numărul de asigurați suplimentar este majoritar(asigurare suplimentară nu înseamnă obligatoriu asigurare privată!). În aceste condiții este oare OK să trecem brusc  întregul sistem de sănătate în mâna asigurătorilor privați? În câte alte țări din lume(cu excepția SUA) sistemul de sănătate mai este privat? Și ar mai fi ceva de clarificat: în câte țări din lume statul colectează banii pentru asigurătorii privați?

Atunci când te apuci să schimbi un sistem - unul dintre principalele elemente ale contractului social - o faci pornind de la un principiu. ”Să nu se mai fure” nu e un principiu, e o neputință a unui stat care a încetat de mult să mai existe. Nu ne-a spus nimeni dacă avem de-a face cu un sistem bazat pe solidaritate sau pe unul bazat pe responsabilitate. Ceea ce s-a făcut însă a fost o hoție ordinară: propunerea unui sistem care ar forma o nouă generație de băieți deștepți în sănătate. Dacă vrem să facem un sistem pur privat de ce este limitat numărul asigurătorilor? Lasă-l liber dacă nu vrei s-o pui de-un blat. Lasă-mă și pe mine să fac o societate de asigurări în sănătate și nu-mi impune să am nu știu câte decenii experiență deoarece pe piețele de pe care vin noii stăpâni ai sănătății nu-mi dă voie nimeni să mișc un deget! De ce trebuie să le facem unora concesii în condițiile în care, pe piețele din care aceștia provin, firmele autohtone n-au parte decât de faulturi? Sau, ca să fie și mai corect, obligă ”experimentații asigurători străini” să participe în societăți administrate privat în care statul român e majoritar(investitorul are drept de administrare, iar statul drept de veto). 

În concluzie voi spune că, prin această nebunie cu efect inflamant, nu s-a făcut absolut nimic. Din sistem va continua să se fure atâta timp cât instituțiile statului nu-și vor face datoria. Dacă-l privatizezi acum nu vei face altceva decât să transformi un furt ordinar într-unul perfect legal. Și voi încheia cu un exemplu clasic: până la privatizare, Petromul era căpușat de diverse firme ale potențaților zilei; după privatizare nu mai e căpușat, dar profitul s-a mutat în buzunarul altui stat în condițiile în care subsolul țării a devenit practic un monopol privat al OMV. Experiența arată că niciunul dintre cele două modele nu e de urmat. Dar poate că ne vom uita cu ceva mai multă atenție la MOL, PKN Orlen sau CEZ. Acestea sunt modelele de urmat pentru noi. Și, să nu uit: panaceul e o iluzie!