Memoria vremurilor

„Lumea de azi cu greu își mai poate închipui ce era banul înainte de 1914. Banul era etern, în timp ce omul era trecător. Banul se dezgropa, și-atunci era încă mai puternic, pe când omul putrezea. Astăzi, fie că i se spune dolar, liră franc, banul se topește. Dolarul din 1980 face zece la sută din dolarul 1930. Până în 1914 erau războaie, revoluții, dar nimeni nu îndrăznea să se atingă de monede.”

Mi-e greu să recunosc, dar de câteva zile trăiesc fascinația unei lecturi atât de vii încât mă face să-mi schimb multe din credințele pe care le aveam. Fac parte dintre cei care consideră că neamul acesta n-a însemnat niciodată mare lucru deoarece n-a avut puterea să se ridice deasupra vremurilor. Și-atunci, dacă toată istoria noastră s-a desfășurat în apropierea eșecului sau a ignoranței, are oare sens să ne uităm la ea?

Întrebarea e oarecum justificată. Ce sens are să-ți mai cunoști istoria dacă ea a fost doar o încrengătură de evenimente petrecute sub dictatul hazardului? Nu cumva simpla cunoaștere a marilor dezastre prin care am trecut este una din sursele frustrării noastre?

Gândindu-te că ai avut un trecut minor, că provii dintr-o cultură mică și că ești, la nivel de națiune, doar un umil slujbaș al scenei mondiale, chiar că te simți cuprins de frustrare. Și, mult mai frustrant e momentul în care constați că ceea ce se desfășoară sub ochii tăi e același amalgam păgubos pe care-l experimentăm de atâta amar de vreme. Nu-i oare mai bine să dăm uitării tot ceea ce-a fost pentru a începe de la zero?

Ei bine, răspunsul la această ultimă întrebare e negativ. Și aceasta deoarece toată mocirla în care ne scufundăm e generată tocmai de necunoașterea trecutului. Pare că instinctul nostru natural e cel care ne îndeamnă către lucrurile mici, către promiscuitate, banalitate și superficialitate. Cum altfel putem evada de pe un teritoriu atât de dezolant dacă nu prin cunoașterea greșelilor trecutului, a păcatelor noastre naturale. E-adevărat, e greu să studiezi istoria reală. Ceea ce-a fost alb unii cred că era de fapt negru și invers. Cu toate acestea, tocmai multitudinea surselor e cea care ne poate creiona o imagine mai apropiată de realitate.

E greu să fii obiectiv în viața de zi cu zi. Întotdeauna ești prins într-o tabără, ai convingeri, credințe și așteptări. Tocmai de-aici începe uimirea pe care o am de câteva zile. Din momentul în care am deschis „Troica amintirilor - Sub patru regi” a lui Gheorghe Jurgea-Negrilești am fost efectiv captivat de lectură, ne mai fiind capabil să las cartea din mână. Dincolo de stilul elevat, de o rară cursivitate, cartea este un document în adevăratul sens al cuvântului. Autorul reușește o detașare incredibilă de realitățile pe care le-a trăit, privește lumea prin ochii celorlalți și ne lasă să tragem singuri concluziile. Este cel mai productiv mod de a înțelege istoria, de a descoperi realitățile din spatele „realităților”.

Perioada acoperită de memoriile lui Jurgea-Negrilești acoperă prima jumătate a secolului XX, oprindu-se brusc și, în același timp, simbolic la 23 august 1944. Ca și cum de la acel moment România a încetat să existe. Cu siguranță, există numeroase alte „tablouri” ale epocii respective, dintre acestea remarcându-se „Memoriile...” și „Însemnările...” lui Argetoianu, probabil cea mai cunoscută cronică autohtonă și, în același timp, o relatare valoroasă și din centrul puterii. Dacă Argetoianu este lovit iremediabil de boala subiectivității, Jurgea-Negrilești are meritul de a prezenta fotografia exactă, fără retușuri sau alte artificii.

Însă „Troica amintirilor” e mult mai mult decât un document istoric. Putem spune că avem de-a face cu frânturi de memorie la fel de bine cum putem spune că suntem în fața unui roman complex, cu o multitudine de personaje și decoruri. Autorul reușește să prezinte marile evenimente care au trecut peste noi într-un stil curat, impecabil, făcându-te să te simți martor viu al evenimentelor. Manipulează „privirea” cititorului făcându-l să vadă lumea ba prin ochii unui copil, ba prin ochii vreunui boiernaș provincial, ba prin ochii delegatului țarului samd, făcându-te să uiți de autor, care se transformă în personaj nevăzut, într-un arhitect al unei construcții cu nenumărate scene și unghiuri complexe. 

Odată începută, cartea lui Jurgea-Negrilești te supune, te arestează și te obligă să n-o lași din mână până n-o termini. Sobrietatea evenimentelor grave este spartă de mondenități, de frânturi ale vieții din epocă, de personaje secundare vii, creionate sugestiv. Totul se transformă într-o multitudine de  tablouri impecabile, care, puse cap la cap, formează un impresionant film al istoriei. Un film fascinant de real, produs de un aristocrat autentic. 

Cu siguranță, în acest moment sunt tentat să povestesc nenumăratele întâmplări relatate în carte, însă trebuie să pun punct și să vă las singuri să descoperiți această capodoperă. Personal, de mult n-am mai încercat o asemenea satisfacție a lecturii!