Setup-ul revoltei

Într-un articol trecut vă povesteam despre cum am fost prins în mijlocul răscoalei bulgărești. Ei bine, ceea ce a urmat s-a succedat în același ritm, ca într-un tablou suprarealist.

Chiar dacă m-am simțit oarecum salvat după ce am trecut granița în Grecia, sentimentele aveau sa-mi revină la Serres, unde, pe kilometri întregi, sute de tractoare erau trase de-o parte și de alta a drumului.  Din fericire n-am avut parte de un nou blocaj și am ajuns cu bine la Ioannina, acolo unde aveam o întâlnire. Odată terminată treaba, m-am gândit să nu ma întorc direct ci să mai zăbovesc la o sesiune de lenevire prin Salonic. Nu mică mi-a fost mirarea când, dimineața, recepționerul mi-a spus zâmbind că e grevă, o mare grevă, dar că crede că vor fi afectate magazinele și restaurantele. În ciuda temerilor mele, totul s-a desfășurat OK.  Chiar dacă străzile au fost inundate de manifestanți din aproape tot spectrul politic(având însă accente puternice spre extrema stângă), orașul și-a văzut liniștit de viața sa.

Ceva mai dubios a fost când, câteva zile mai târziu, aflându-mă în Barcelona, m-am trezit într-o nouă manifestație de protest împotriva măsurilor de austeritate. Aproape începusem să mă simt ca omu' care-aduce revolta. Cu siguranță, să nimerești în mijlocul atâtor răzmerițe nu poate fi pus pe seama întâmplării ci, a generalizării fenomenului.

O săptămână mai târziu, zeci de mii de portughezi ieșeau în stradă nemulțumiți de aceleași lucruri. Și, dacă vă gândiți că fenomenele descrise sunt specifice țărilor marginale ale Europei vă aflați în eroare. Un puternic val de nemulțumire și de anti europenism bântuie continentul. În Anglia Cameron promite un referendum pentru ieșirea țării din UE. În Franța opiniile similare câștigă teren și sunt numeroase voci care vorbesc despre necesitatea organizării unui referendum după modelul englez. Germania, chiar dacă nu suferă atât de rău(doar e principala beneficiară a pieței unice), începe să se scufunde sub presiunea ajutoarelor pe care le-a tot acordat propriilor bănci. Singurele insule de stabilitate par țările nordice, dar și aici începe să se simtă neîncrederea.

Ce se întâmplă? De ce un continent considerat de atât de mulți oameni ca fiind paradisul pe pământ este cuprins de angoasă? De unde nemulțumirile? Dacă vom extinde cadrul, vom observa că fenomene similare se petrec peste tot în lume. În SUA creșterea sărăciei este de-a dreptul îngrijorătoare. Clasa de mijloc pare a fi o țintă predilectă a actualei crize. Cu excepția țărilor emergente, unde creșterea economică nu lasă prea mult timp filozofării, peste tot în lume se simte spectrul unei nemulțumiri generalizate.

Dacă am studia evoluția societăților dezvoltate, am putea observa cu ușurință că marile schimbări de paradigmă se fac atunci când polarizarea socială depășește ceea ce am putea numi „standardul vremii”. Marile revolte au apărut de fiecare dată atunci când clasa dominantă a încălcat o graniță invizibilă, dar unanim acceptată. Este exact ceea ce se întâmplă acum. Criza a strivit efectiv clasa de mijloc, accentuând fenomenul de polarizare socială. Săracii au devenit și mai săraci, iar bogații au devenit și mai bogați. Este setup-ul ideal pentru o societate care dă în clocot. Dacă mai adăugăm și faptul că austeritatea excesivă este soluția unanim acceptată pentru ieșirea din criză, putem spune că ne aflăm în preziua unei furtuni perfecte. 

Europa este teritoriul ideal pentru începutul schimbării de paradigmă. Nemulțumirile sociale sunt accentuate de instinctele naționale care n-au fost nicidecum adormite de construcția europeană. Cum la nivelul partidelor de pe diversele scene politice există o cvasi-unanimitate în ceea ce privește atașamentul față de construcția europeană, lucrurile par a prinde o formă ciudată. Brusc clasa politică se vede ruptă de societatea căreia îi aparține, criza de credibilitate degenerează, iar ceea ce urmează e ușor de intuit.

Cu toate că fenomenul e unul real, am totuși o urmă de îndoială legată de autenticitatea sa. Nu știu de ce am sentimentul că ceea ce vedem deocamdată sub forma unor răzmerițe populare nu reprezintă nimic altceva decât o încercare disperată de a mai elibera din supape pentru a preveni o explozie. Așa cum mișcarea „Occupy” a avut rolul ei în calmarea spiritelor de peste Ocean(în Europa n-au fost decât ecouri minore), la fel și valul actual de proteste din spațiul european pare a îndeplini același rol. Însă, întrebarea care se pune este cea referitoare la cât de mult va mai rezista acest model de inginerie socială manipulatorie. Personal cred că încă mai este timp pentru conștientizarea adevăratelor cauze ale crizei și pentru tratarea lor. Altfel, butoiul cu pulbere pe care stăm riscă să explodeze cu adevărat violent.