Dezamagiri

Primul semnal a fost discursul halucinant de la investirea cabinetului Ungureanu. Unul dintre cei mai puternici oameni ai opoziţiei de-atunci se făcea preş în faţa unui individ paraşutat de aiurea. N-a sunat deloc bine. Ba, unii mai cârcotaşi, au spus încă de atunci că faţa naivă a lui Mikey Mouse nu e altceva decât o mască sub care se ascunde faţa tenebroasă a forţelor care au "moştenit" România.

Au urmat, pe rând, episoadele blatului de la Referendum(iniţiat, să nu uităm!, din cauza iritării peste măsură a scandalului "plagiatul"), instrumentate cu măiestrie de un alt otrăvit cu rădăcini puternice în mai multe subterane. Apoi încercarea de cooptare a UDMR la guvernare, precum şi nenumărate alte mici "vinovăţii".

Marele plan diabolic a venit însă de-abia după "întronizare". Aşa au fost înscăunaţi aceiaşi indivizi la frâiele parchetelor. Ba, mai rău, dintr-o ţară cu aparenţe democratice, ne-am transformat într-o republică a procurorilor. Oriunde te uiţi, dai de procurori care "împart apele": prin ministere, prin CSM, prin curtea constituţională s.a.m.d. Pare că marile planuri ale democraţiei originale au fost duse pe noi culmi de civilizaţie şi progres.

Poate că aceste "mici derapaje" ar fi putut fi trecute cu vederea deoarece, cum ar zice glumind un amic, micul Titulescu de-aia e mic, pentru că trebuie să mai înveţe. Ce te faci însă când observi cum idealurile candidatului aproape ecologist sunt zdrobite de politica luminată şi responsabilă a primului ministru numit cu "pact de coabitare". Ce te faci când vezi cum marile bombe ale regimului trecut revin în actualitate sub masca "interesului naţional".

Au fost mulţi cei care au picat în cacealmaua reînscăunării nedemocratice viermelui contra "fonduri europene". OK, poate că aşa a fost, dar ce justificare mai poate fi găsită pentru previzibilul verde care urmează să fie dat exploatării de la Roşia Montana? Care este "justificarea europenă" acestui viitor dezastru ecologic? Personal, în afara unor reîmpărţiri a interesolor care mustesc în jurul proiectului nu văd nimic altceva. Pentru restul lumii rămâne însă gustul amar al unei înfrângeri dureroase.

Celălalt subiect spinos este legat de exploatarea gazelor de şist. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar Ministerul Mediului a dat verde exploatărilor, în ciuda miilor de oameni care au protestat şi în ciuda majorităţii covârşitoare care se opune acestor proiecte. Într-adevăr, Rovana Plumb a îndulcit declaraţia, spunând că nu a dat verde pentru "fracturarea hidraulică" ci doar pentru exploatarea clasică. Personal consider că avem de-a face cu o mare ticăloşie. Cred că nu s-a făcut altceva decât să se utilizeze clasica tehnică a "spargerii gheţii", aducând fracturarea hidraulică la doar o autorizaţie distanţă. Oricum explorarea va dura câţiva ani, iar după această perioadă de linişte, în care proştii vor fi constatat că "uite, nu se-ntâmplă nimic!" se va elibera şi autorizaţia lipsă întru împlinirea idealului sacru de independenţă energetică.

Aşa cum am mai arătat într-un articol anterior, exploatarea oricăror resurse naturale în condiţiile obligativităţii deschiderii pieţei către piaţa europeană este un act antinaţional. Practic, din imensa diferenţă de preţ nu câştigă decât cel care exploatează zăcămintele adică, în cazul gazelor de şist, binefăcătorii americani descoperitori de fraude la referendum. În condiţiile actuale România ar trebui să-şi conserve cât mai mult posibil rezervele de hidrocarburi şi, în niciun caz, să le exploateze la modul dement la care-o face în prezent. 

Ipotetica independenţă energetică e o himeră. Activând în spaţiul european în care toţi jucătorii sunt obligaţi să-şi deschidă pieţele, nu există decât o independenţă continentală, nicidecum una naţională. Dacă în golul din capul stăpânilor acestei ţări ar exista şi un pic de interes naţional ar terbui să conserve resursele ca o măsură de siguranţă pentru o ipotetică rupere a UE. Atunci, într-adevăr, tema independenţei energetice ar reveni în actualitate, iar exploatările ar putea fi reluate în condiţii într-adevăr bune pentru ţară. Altfel n-avem de-a face decât cu o gargară ieftină în spatele căreia pute urât.

Pus cap la cap, putem spune că am ajuns din nou în capcana băsificării. Chiar dacă unii dintre jucători s-au schimbat, satrapul rămâne acelaşi, iar oculta din care provine îşi reface rapid tentaculele. E o veste proastă, extrem de proastă deoarece nu mai rămâne decât alternativa extremă. Alternativă care, probabil, se va coagula, ca de fiecare dată în istoria noastră, abia atunci când va fi prea târziu. Acesta este preţul amar care trebuie plătit pentru lipsa noastră de civism. Din nefericire, vom constata a nu ştiu câta oară că traiul "supt vremuri" are un preţ extrem de piperat.