Rusia si frontul prezentului (V)

Astăzi, la Soci începe nu numai cea mai mare Olimpiadă de iarnă din istorie. Chiar dacă ar trebui să ne impresioneze investițiile imense, care au transformat o localitate cu o singură stradă într-un loc magic, de nerecunoscut, în realitate e mai mult decât atât. Țarul își prezintă noua Rusie și, prin aceste Jocuri Olimpice, începe o nouă foaie de parcurs pentru țara sa.

Nimic nu este întâmplător în toată această afacere. Soci-ul a fost ales pentru a da un semnal puternic atât intern cât și extern. Intern se semnalizează începerea unei epoci a investițiilor masive menite a alinia nivelul de trai din Imperiu. De asemenea, rusul de rând retrăiește mândria de a fi din nou aproape de „centrul lumii”, un sentiment de neegalat și care suplinește orice lipsuri. Pentru exterior, investițiile colosale făcute aruncă în derizoriu mizeria olimpică de la Londra. Este pentru prima dată în istorie când Jocurile Olimpice de Iarnă sunt mai grandioase decât cele de vară. Însă, să trecem peste imagini și să mergem mai departe în acest ultim episod dedicat Rusiei.



Ce este Rusia lui Putin? Se ridică ea la grandoarea Uniunii Sovietice? Cu siguranță nu, însă ar trebui să privim retrospectiv pentru a înțelege ce s-a făcut sub Putin. Țarul a moștenit o țară în colaps, aproape de dezintegrarea finală. Mâncată din interior de o aristocrație conectată și din exterior de marii rechini ai lumii, Rusia părea setată pentru distrugere. Putin a reușit nu numai evitarea unui scenariu de coșmar, ci și reînscrierea țării pe o traiectoria ascendentă.

Noua Rusie pe care ne-o prezintă Putin este cea care vrea să sufoce energetic Europa, cea care se bate pentru supremație atât la Polul Nord cât și la Polul Sud, cea care reîncepe să se audă din ce în ce mai clar pe scena politică mondială. Dacă în vremea alcoolicului Elțin țara nu-și mai putea supraveghea teritoriul, acum se reînscrie în cursa pentru supremație. Într-adevăr, mai are mult de mers, dar e din ce în ce mai clar că merge în acea direcție. Dovada? Probabil anul acesta Putin va retrage țara din Tratatul START ca răspuns la continuarea construirii de către SUA a scutului antirachetă. Un semnal care va fi înghițit cu satisfacție de piața internă și cu teamă de lumea externă.

De o foarte mare importanță pentru viitorul apropiat vor fi relațiile din ce în ce mai apropiate dintre China și Rusia. Apariția navei de război chineze în Mediterana poate sugera o alianță considerată în trecut „împotriva naturii”. O coaliție în care China să conducă jocurile economice(Putin deja s-a pronunțat în favoarea acestei variante), iar Rusia pe cele militare, poate reprezenta un nou pol de putere al mileniului. Resursele energetico-militare ale Rusiei alături de capacitatea de organizare și coordonare a Chinei reprezintă o provocare de care trebuie să ținem cont. Am prezentat în trecut inaugurarea „Pasajului de nord”, alternativa navală la Canalul Suez sau calea feroviară oferită de Trans-Siberian. Sunt două proiecte comune care sugerează o viitoare reconfigurare a transportului de mărfuri, dar și o cooperare din ce în ce mai strânsă dintre cele două țări. Aceasta nu seamănă cu nimic din istorie, e pur și simplu o nouă pagină generată de o strategie absolut nouă a Moscovei.

Nu, nu e nicio greșeală! Avem de-a face cu o paradigmă total nouă a politicii rusești. Putin chiar vrea să-și modernizeze imperiul. O face într-un mod calculat, programând minuțios fiecare pas. Următoarea țintă a politicii rusești am putea-o numi „imperiu în interior, hegemonie în exterior”. Cam așa s-ar sintetiza ceea ce urmează. Spre deosebire de mamuții politici ai anilor 80, Putin a înțeles lecția eficienței energetice pe teritoriul politicii. Ce sens are să arunci resurse contra sprijinului politic? Lumea s-a schimbat, trăim într-un sat global. Nu mai ai nevoie de teritorii ci de puncte de contact. De-aceea nu ar trebui să vă mire dacă, la un moment-dat, veți auzi despre reînființarea Statului Alawit avându-l ca șef pe un cunoscut personaj care astfel se va reîntoarce la origini. Un punct de influență este în ziua de azi mai important decât o țară. Nu ai mai ai nevoie de teritorii imense. Ai nevoie în schimb de puncte de prezență. E un lucru pe care l-a înțeles foarte bine Putin și pe care-l vom vedea pus în aplicare în perioada viitoare.

În timp ce politica euro-atlantică e din ce în ce mai oligofrenă și energofagă, Rusia pare a-și fi găsit traseul și foaia de parcurs. Deocamdată arată că e capabilă să acționeze global și aceasta se vede cu ochiul liber. În Asia desenează tratate economico-militare, în Africa reîncepe asaltul având Egipul ca țintă imediată. În America de Sud își reînnoiește contactele prin creionarea unei politici mondiale a lumii emergente. Putin vrea o Rusie flexibilă, hegemonică, capabilă să împartă și cu ceilalți. Vrea un nou pol de putere și e determinat să facă orice pentru a-l obține.

Acestea fiind spuse, cred că a venit timpul să ne întoarcem către noi și să înțelegem ce se va întâmpla aici, în apropierea periculoasă de porțile Imperiului. Un bătrân securist îmi povestea că, după scăderea presiunii KGB-ului asupra serviciilor secrete autohtone, s-au tot chinuit să înțeleagă ce a însemnat în tratatul de la Ialta 10% influență americană în statele Estului. Toată lumea vedea cu ochii liberi cum bocancul sovietic era singura forță care sugruma Estul. Și-atunci, într-o discuție informală, un kaghebist „uitat” în Securitate i-a șoptit că procentele lipsă nu se pierd ci se cumulează. Algoritmul, zicea kaghebistul, e simplu: „la zece ani cu sută la sută se adună zece la sută la ăilalți. Și, când se face majoritatea în partea ailaltă se fac din nou cărțile.” Nu știu cât adevăr e în spusele securistului, dar dacă facem calculele observăm că prin '89 majoritatea era destul de clar „la ăilalți”.

Cei care încă mai cred în povești cu democrații și zâne ar trebui să deschidă bine ochii. În istorie rușii n-au pierdut niciodată. Chiar și acum, dacă ne uităm atenți, am putea observa cum Rusia „acoperă subteran”(sic!) destul de bine fostele teritorii. Nu-ți trebuie ochi foarte ageri pentru a descoperi cum, în mod democratic, ies la suprafață cârtițele și cozile de topor atent „cultivate” și naturalizate atâta amar de vreme. Nu vă faceți iluzii: din România rușii n-au plecat niciodată. Începând cu orchestrarea revoluției și continuând cu alegerile democratice, rușii au făcut întotdeauna jocurile. Vi se pare că cineva e simpatic pe scena politică? Studiați pedigree-ul lui și, mai ales, pe cel al susținătorilor săi vocali. Dacă în urmă 1-2 generații apar elemente sovietice puteți trage singuri concluziile. Oricum, pentru România e simplu, deoarece scena e îmbibată de agenți ruși. Îi veți găsi atât în zona obedientă cât și în zona radical antirusească.

În final o să vă mai spun o poveste. În urmă cu ceva vreme, un prim-ministru din Est se opunea vehement preluării companiei petroliere naționale de către OMV. În scandalul preluării forțate, acel prim-ministru a urlat înfocat că se opune ca o companie cheie din țara sa să fie preluată de o coadă de topor rusească. Probabil ați înțeles deja că prim-minustrul cu pricina era Viktor Orbán, iar episodul s-a petrecut pe vremea când OMV dorea și anexarea MOL-ului. Să fi avut dreptate Orbán? Ținând cont de faptul că Wolfgang Ruttenstorfer, fostul șef al OMV(decorat întâmplător de băsescu cu Steaua României), „s-a transferat” la Gazprom parcă începi să-i dai crezare ungurului. Dar ce poți să mai zici când vocalul Orban „o sucește ca la Ploiești”  predând Rusiei întreaga strategie energetică a Ungariei? Și aceasta, desigur, sub impulsul unei necesități a relațiilor pragmatice cu Rusia. Curat murdar, monșer!

P.S. Poate că ar trebui să ținem minte cum e cu „procentele alea” și cum se face cumularea lor. Calculul nu pare complex: doar adunări și scăderi. :-)