Rusia si frontul prezentului(IV)

Poate mulţi sunt contrariaţi de spaţiul larg pe care-l acord Rusiei. Ca să fim bine înţeleşi voi explica celor care încă n-au înţeles că Rusia continuă să fie o putere colosală şi că ambiţiile noului ţar sunt extrem de mari. Planul grandios pe care încearcă să-l pună în aplicare este mult mai puţin costisitor decât cel al fostelor autorităţi comuniste însă are aceeaşi finalitate, anume controlul unei bucăţi cât mai mari din lume. Ca o ironie a istoriei, Rusia contemporană încearcă implementarea unei politici "eficiente energetic" în timp ce SUA adoptă o strategie energofagă, exclusiv bazată pe puterea tiparniţei din beciurile FED.

Dacă în episoadele trecute am vorbit despre fostele graniţe ale Imperiului, iată că a sosit timpul să lărgim orizontul pentru a încerca să distingem politica "la distanţă" încercată de ţarul Putin. Şi, pentru a înţelege rădăcina unor acţiuni ale ţarului, voi aminti că acesta a consemnat o înfrângere istorică în 2011. În Libia, pe măsură ce forţele lui Gaddafi se topeau sub presiunea insurgenţilor generos sprijiniţi de triada SUA - Franţa - Anglia, Putin simţea cum lipsa de determinare l-a împins în derizoriu.

Cei care-şi imaginează că revoluţiile lumii arabe au de-a face cu democraţia se înşală amarnic. Acolo, aşa cum am mai arătat, se joacă meciuri subterane alimentate de forţe obscure ale căror interese sunt reprezentate de exploatarea cât mai ieftină a resurselor. Mai pe scurt, profitul facil pe fondul unui haos generalizat. 2011 a însemnat pentru Putin eliminarea Rusiei de la masa gazului libian, o redută pe care şi-o dorea ca pe un trofeu personal. Și, cum țarul nu e împăcat cu rezultatul, desfășoară în prezent o ofensivă diplomatică pentru respectarea înțelegerilor făcutet de statul Libian pe vremea lui Gaddafi.

Însă eşecul de-atunci s-a constituit într-o concentrare puternică pe Mediterana. O lipsă de atenție i-ar fi fost fatală în puciul din Siria. Aşa cum am explicat într-un articol anterior, una dintre mizele insurgenţei siriene este legată de eliminarea Rusiei din Tartous. Scenariul iniţial prevedea aplicarea unei strategii similare cu cea din Libia: generarea unei "crize umanitare", înarmarea forţelor paramilitare şi încercarea de corupere a unor oficiali în vederea trecerii de "partea luminată a Forţei". Utilizarea aceluiaşi scenariu a fost însă o eroare fundamentală. Cu temele făcute şi cu un Putin în poziţie radicală, Rusia a dat o replică extremă coaliţiei care se pregătea de invadarea Siriei. Prinşi cu mâţa-n sac, beligeranţii n-au avut puterea de a se arăta în lumină şi au fost constrânşi să accepte "jocul diplomatic" al Rusiei. În acest fel Putin a ajuns "îngerul păcii", iar ceilalţi au preferat să se reîntoarcă în „întunericul protector”. Ca o ironie, un ONG rusesc a propus acordarea Nobel-ului pentru pace lui Putin. O sfidare de zile mari!

Revenind la situaţia din teren, remarcăm o repozitionare masivă a Rusiei în Mediterana. Anul 2013 a consemnat întărirea flotei de-acolo cu 11 nave de război, precum şi prezenţa inexplicabilă a unei nave militare chineze în zonă. O navă care patrulează cot la cot cu cele rusești într-o ciudată coordonare. Este, fără doar și poate, cea mai intensă activitate militară rusească în Mediterana de după 1989! Iar lucrurile nu se opresc aici, Putin intenţionând să mai planteze echipamente militare serioase acolo. Scopul imediat, după cum s-a văzut, vizează acoperirea strictă a spaţiului informaţional şi strategic.

Ţinta imediată a Rusiei este reprezentată de acapararea unei bucăţi cât mai consistente din depozitele de hidrocarburi ale spaţiului marin levantin. Resursele descoperite de ceva vreme reprezintă o zestre interesantă atât pentru Israel cât și pentru țările arabe din zonă. Singura țară care dispune de acces imediat la tehnologia necesară extracției este Israel-ul, celelalte fiind nevoite să găsească parteneri. Aici apare Rusia cu alternative de parteneriat destul de flexibile. Motivul flexibilității e dat de faptul că interesul Moscovei nu este resursa în sine sau, mai bine spus, profitul imediat rezultat din exploatarea acesteia, ci controlul. Putin e interesant în acapararea pe orice cale a unei bucăți cât mai mari din resursele levantine pentru a micșora cât mai mult posibil capacitatea Europei de acces la surse alternative de gaz și petrol. Controlând „gurile” resurselor, Rusia poate, la un moment-dat, să controleze întreaga Europă.

Un alt teritoriu-tampon pe care se desfășoară o luptă invizibilă este Egiptul. În spatele agitării spiritelor de-acolo stau, în realitate, lupte dure între Rusia și SUA. Obținerea controlului asupra Egiptului e mai mult decât tentantă deoarece țara reprezintă un spațiu cheie al zonei. Egiptul este o triplă poartă către Africa, Orient și Asia, deținând monopolul asupra celei mai aglomerate căi maritime din lume. Un nod strategic pentru care se dă, în subteran, o luptă acerbă. 

După cum se observă, în Mediterana cărțile încă nu sunt făcute. Încercarea de eliminare a Rusiei s-a lovit de o opoziție puternică și a marcat începutul unui contraatac deosebit de dur. Pentru Putin, fiecare centimetru de Mediterană reprezintă un pas suplimentar către un control mai strict asupra Europei. Și, ajunși aici ar trebui să înțelegem care este miza confruntării teritoriale între Rusia și Europa. Într-adevăr, Putin sacrifică teritorii considerate până nu demult proprii. Europenii se bucură precum niște copii care primesc jucării noi(a se citi piețe de desfacere proaspete). Noile teritorii au însă costuri de întreținere mari care vor trebui asumate de noii stăpâni. Și, ca o ironie, de nota de plată va profita „perdantul”, cel care încearcă să se împace cu pierderea unor teritorii în schimbul câștigării unui continent.