Si noi incotro?

Criza a transformat idealurile Uniunii Europene în simple glume, a pus între paranteze principiile sale cele mai solide și ne-a teleportat într-o lume pe care efectiv nu ne-o imaginam. Ce s-a ales din idealurile cetățenilor europeni? În ce s-a transformat ideea europeană? V-ați gândit vreodată serios la acest subiect?

Uniunea inițial proiectată era un spațiu aproape magic, în care națiunile aduceau la masa comună specificitatea proprie, completându-i pe ceilalți. Mișcarea de integrare trebuia să fie una naturală; atracția principală a construcției erau însăși principiile solide, șlefuite de mileniile civilizației europene. Privind retrospectiv nu putem decât să fim cuprinși de o tragică dezamăgire. Dacă în trecut Uniunea echivala cu libertatea, iată că prezentul ne aduce imaginea înfiorătoare a unei construcții contra naturii, a cărei dorință de conservare începe să se afle în contradicție cu idealurile propriilor cetățeni.

De ce a ajuns în acest stadiu UE? E greu de spus și, poate că la momentul actual nici nu mai contează acest lucru. Constatăm cu dezamăgire că din democrația inițială în care fiecare națiune avea propria voce egală cu a celorlalți s-a ales praful. Uniunea nu mai e a tuturor ci a celor puternici, a celor care acum dictează după propriul plac. Și, în locul aderării naturale, a atracției firești a fiecărui cetățean, s-a ales calea propagandei păduchioase, cu lătrăi plătiți „de la centru” pentru a contrazice realitatea și pentru a inocula, după model sovietic, ideea falsă a celei mai bune lumi.

Într-ajutorarea era unul dintre principiile de bază. E la mintea cocoșului că fără solidaritate nu poți avea un teritoriu. Cât oare este de lung drumul de la principiul inițial până la acel egoist sfat „Să-și vândă insulele!” pe care Germania l-a transmis Greciei? Cât de lung este drumul de la stabilitatea financiară clamată de UE până la abandonarea statelor membre în mâna controversată a FMI? Tranziția de la democrație la tiranie a fost bruscă și fără drept de apel.

Din nefericirea, Uniunea Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană a Germaniei, o dramatică involuție care ne va readuce la dilemele din vremea Războiului. În loc să joace corect, Germania a ales să profite de slăbiciunea unei crize și să acapareze Europa. În realitate despre asta e vorba. Iar de-aici lucrurile vor continua să se agraveze.

Am dat de-a lungul timpului mai multe exemple de funcționalități aberante ale Uniunii. Decizii dictatoriale luate împotriva votului democratic al țărilor membre, forțarea acceptării unor tratate controversate, ideea aberantă a forțării pierderii de suveranitate, toate acestea nu sunt altceva decât exemple care demonstrează cât de mult s-a degradat Continentul.

Un ultim exemplu - și poate și cel mai cinic de până acum - este dat de raportul Bundesbank. Pornind de la „principiul” că fiecare trebuie să se ajute singur, respectivul raport ajunge la concluzia că, în cazul crizei bancare actuale din UE, țările membre ar trebui să se gândească la taxarea averii existente pentru a-și putea ajutora fiecare propriul sistem bancar. Cu alte cuvinte, după o perioadă de bunăstare în care ai înghițit hălci de piață profitând de desființarea taxelor vamale și a valutelor proprii, te trezești că nu mai ești deloc responsabil pentru uriașul dezechilibru pe care chiar tu l-ai creat. Și, pentru a pune bomboana pe colivă, în același raport, meseriașii de la Bundesbank spun negru pe alb că respectiva măsură n-ar trebui adoptată în Germania deoarece ar pune o frână serioasă creșterii economice. Oare cât de cinic trebuie să fii pentru a emite asemenea aberații?

Tradusă, mostra extrasă din raportul nemților ar suna cam așa: băgați mai repede taxa aia ca să vă plătiți datoriile - pe care le-ați făcut pentru a consuma produsele noastre - și asumați-vă căderea economică în urma căreia prăpastia dintre noi va fi și mai mare. Și uite-așa, cu pași mărunți, Germania începe să-și asume rolul de stăpân al continentului profitând din plin de lipsa de reacție a autorităților naționale. Ajunși aici poate că ați fi tentați să dați vina și pe comportamentul discutabil al politicienilor din sudul Europei, pe pomenile electorale și păsuirile de datorii specifice. Oare? Știți ce s-a întâmplat cu primul pachet de ajutorare a Greciei? Din cei 13 miliarde de euro primiți, 5 miliarde au fost plătiți pentru achiziția de tancuri franțuzești și alte 5 miliarde, frățește, au fost dați nemților pentru plata modernizării unor submarine. Hilar e faptul că, până la a fi strânși cu ușa, grecii refuzaseră să plătească  nota către nemți deoarece modernizările promise s-au dovedit a fi vorbe goale, submarinele respective fiind acum trase pe uscat pentru a evita scufundarea lor definitivă.

Nebunia trebuie însă dusă mai departe. Confruntate cu o criză sistemică de proporții, autoritățile germane au mai inventat un termen pervers: Uniunea bancară. Construcția urmează să centralizeze întreaga finanță europeană și să o subordoneze unui organism birocratic. Aceasta însă numai după ce băncile vor fi fost curățate de gunoi de autoritățile din țările de origine. Ceea ce este însă de-a dreptul ciudat este pretenția nemților de a subordona în această structură și băncile din țările nemembre ale Zonei Euro. Cu alte cuvinte, instituțiile bancare din Est vor fi obligate să se subordoneze unor decizii fără a avea dreptul de a participa la luarea acestor decizii. 

Nu e nicio mirare că printre susținătorii acestei aberații se află politicieni precum băsescu, cel salvat de birocrații de la Bruxelles de mânia populară și menținut în funcție în ciuda unui vot împotrivă de aproape 90%. Predarea puterii de decizie către noul organism european va avea ca principal efect implementarea rapidă a unor decizii-diktat fără a se mai ține seama de specificitatea economiei și de interesele locale. Pentru o țară ca România, o politică a cursului valutar poate avea un efect de echilibrare economică. Chiar dacă mai marii din zona bancară sunt obligați să „lucreze sincronizat și conectat” nu sunt insensibili la presiunile locale și mai au încă libertatea de a aplica unele măsuri impuse „mai cu mănuși”. Practic, acesta este ultimul instrument care ne-a mai rămas pentru apărarea economiei și-așa zdruncinată de „integrarea prematură”. Odată intrați în Uniunea Bancară vom fi obligați să adoptăm cât mai rapid euro, ceea ce va devasta efectiv finanțele țării.

Ajunși în acest punct ne putem întreba, pe bună dreptate, ce e de făcut. Politicienii țării sunt cvasi-teleghidați de la Bruxelles și, în loc să apere interesele locale preferă cererile aberante ale birocraților europeni. Dulcea delăsare a acestor mediocri ar trebui sancționată printr-un vot împotrivă. Practic, la actuala sesiune de alegeri europene, România ar trebui să facă un pas lateral, prin promovarea unor politicieni mai stricți în ceea ce privește cedările inutile de suveranitate și aplicarea aberantă a politicilor tembele.  Din nefericire, în România n-a apărut o forță credibilă anti-sistem care să echilibreze cumva scena politică. Nu mă refer la exaltați totalitariști sau mai știu eu ce invenție securistică scoasă la suprafață pentru a speria oamenii onești. În clipa de față România are nevoie de o forță politică a cărei principală linie directoare să fie respectarea standardelor democratice, și, în același timp, înscrierea României pe o traiectorie de neutralitate. 

Din nefericire, în toată această discuție nu facem altceva decât să pronunțăm vorbe. La cum se prezintă lucrurile, aceleași cârpe vor popula Parlamentul European făcând mișcări de paradă și mimând „implicarea în problemele înalte”. Nu mă aștept la nimic măreț din partea politicienilor de carton sau a pițipoancelor analfabete trimise de noi în PE. Singurul lucru pe care trebuie să-l conștientizăm este că, în cazul în care actuala politică europeană va continua, Uniunea Europeană se va transforma, încet și sigur, într-un teritoriu al aproximativului în care drepturile omului vor fi doar clamate și nu respectate. Din nefericire, alternative nu prea există. Ar fi indecent să credem că ne-am putea găsi salvarea în societatea despotică rusească sau în preluarea unui model „original” de democrație precum cel turcesc. Șansa României este una a spațiului de neutralitate, însă lipsa tradiției nu ne face decât să visăm la un model de tip elvețian. Ca de fiecare dată nu-mi rămâne decât să reafirm că nu există soluții de salvarea colectivă ci individuală. În România politicienii vor continua să fie cei pe care-i știți și aceasta din cauză că, din nefericire, poporul e cel pe care-l știți. 

În mod normal, România ar trebui să pună stop inițiativelor heirupiste. Aderarea la Uniunea Bancară sau la zona euro nu trebuie să devină o foaie de parcurs în această perioadă tulbure deoarece este efectiv împotriva intereselor proprii. În ceea ce privește acest subiect, cred că el poate fi considerat o adevărată hârtie de turnesol deoarece un politician care susține că trebuie să aderăm rapid la Uniunea Bancară și la Euro ori e corupt ori e prost. Cale de mijloc nu există!