Dacă vă e frică de ruşi, nu americanii sunt soluţia!

Stăm cu ei în coastă de-o istorie. Unii spun că ne-au ajutat, alţii că ne-au jefuit. Nici unii şi nici ceilalţi n-au dreptate. Şi asta pentru simplul motiv că, în relaţiile dintre naţiuni nu sentimentele contează. Ne-au eliberat ruşii în 1877? Ne-au industrializat ei ţara? Ne-au furat ei tezaurul? Ne-au luat ei Basarabia şi Bucovina de Nord? Cu toate că vi se va părea ciudat, acestor întrebări le poţi răspunde atât cu da cât şi cu nu şi vă garantez că există argumente care pot fi aduse fiecărei variante.

Marele nostru ghinion este că ne aflăm în vecinătatea Rusiei. Pe de altă parte, e greu de găsit vreun loc în lumea asta în care să nu fii pe lângă vreo putere. Cu alte cuvinte, chiar dacă n-ar fi fost ruşii, ar fi fost alţii, iar a crede că vecinătatea cu o altă putere ne-ar fi asigurat o viaţă mai bună e o simplă iluzie. Relaţiile dintre oameni sunt relaţii de putere. Şi, aşa cum cel mai bătăuş face legea într-o gaşcă de puştani, la fel e şi în relaţiile dintre state. Cel puternic face legea. Iar legea o face nu din raţiuni sentimentale, ci bazându-se pe propriile interese.

Să revenim la problemele noastre. Mulţi consideră că vecinătatea cu Rusia e o tragedie a istoriei. Poate fi aşa, dar în lumina isteriei mediatice de azi în care ruşii sunt de vină pentru orice mi se pare o prostie. Cum tot o prostie mi se pare provocarea Rusiei. Ce argumente putem avea noi, un limbric de ţară, pentru a ataca retoric Rusia? Ce anume ne poate face pe noi să adoptăm un asemenea joc prostesc? Asta în situaţia în care ruşii nici măcar n-au arătat că ar avea vreo treabă cu noi.

Cei mai prostovani aduc ca argument parteneriatul nostru cu SUA. Cică dacă avem alianţă cu SUA suntem apăraţi. OK, aşa o fi, dar dacă un mare mahăr mondial îţi asigură protecţia, asta nu înseamnă că tu trebuie să sari la gâtul unuia care joacă în altă ligă. Şi nu în orice ligă, ci fix în aia în care se află şi protectorul tău! Dacă te ştii slab, dar ai protecţia asigurată,  un minim de tactică, dar şi de bun simţ, ar trebui să te îndrume spre un comportament decent faţă de cel care ţi-e duşman. Nu de alta, dar niciodată nu ştii ce-ţi poate rezerva viitorul. 

Să trecem acum la partea spinoasă a ecuaţiei ruso-române. Există un episod al istoriei recente destul de bine cunoscut: invazia Cehoslovaciei de către ţările membre ale Pactului de la Varşovia. Cu excepţia României, celelalte ţări au sprijinit acţiunea URSS de invadare a Cehoslovaciei „pentru salvarea comunismului de acolo”. La noi, Ceauşescu era şi el un lider destul de rebel, care mergea pe linia derusificării ţării. Invazia Cehoslovaciei l-a făcut să-şi simtă scaunul extrem de fragil. Ce putea face în acea situaţie? Ar fi putut cere ajutor americanilor?

Chiar dacă România făcea parte dintr-o altă alianţă militară, ar fi putut să o facă, dar indirect. Ar fi fost suficient să meargă la ONU, coada de topor a SUA şi să reclame încălcarea independenţei Cehoslovaciei. Ar fi fost un spectacol pe care media abia aştepta să-l fructifice. Cu siguranţă că URSS ar fi putut fi oprită în virtutea tratatelor pe care le-a încheiat la sfârşitul Războiului Mondial şi prin presiunea aşa-zisei comunităţi internaţionale. Însă, cu toate că SUA era cea mai mare putere a lumii, Ceauşescu n-a făcut un asemenea gest nebunesc, gest care ar fi fost sortit eşecului. Ştia câteva lucruri esenţiale. În primul rând că făcea parte dintr-o lume care le fusese dată ruşilor de către anglo-americani. Mai mult, ştia că sferele de influenţă sunt elemente de netrecut în relaţiile internaţionale. De-aia Salvador Allende o sfârşise ca un câine. Cu alte cuvinte, era prins într-o capcană, iar rezolvarea trebuia să o găsească în interiorul acelei capcane.

 

Ceea ce a făcut atunci a fost ceva mult mai deştept şi extrem de surprinzător pentru toată lumea. În loc să caute „să meargă pe burtă” sau să se plângă ficţionalei comunităţi internaţionale, Ceauşescu a apelat la prietenul său Mao, căruia i-a solicitat o discuţie telefonică. Timp de câteva ore cei doi au discutat despre starea de tensiune din Europa de Est, despre încălcarea brutală de suveranitate pe care-o comisese URSS şi despre evenimentele care ar putea urma. Ceauşescu n-a exclus posibilitatea(şi, în acelaşi timp temerea sa) ca Armata roşie să intre şi în România pentru „a salva comunismul de aici”. Atunci a fost rostită celebra replică a lui Mao: „Dacă URSS va trimite armata pentru a salva comunismul din România, un milion de soldaţi chinezi vor trece graniţa pentru a salva comunismul din Uniunea Sovietică!”. 

Cu siguranţă că liniile telefonice erau ascultate de ruşi. Era limpede şi că avertismentul lui Mao era unul destul de serios pentru a nu fi ignorat. Acestea au fost „aripile” care i-au permis lui Ceauşescu să iasă public, să critice invazia Cehoslovaciei şi să-şi întărească suveranitatea.

Acum am putea spune că suntem într-un setup similar celui de atunci. Suntem prinşi într-o alianţă militară nefastă(NATO) şi într-o construcţie economică ficţională(UE). Ambele zone în care-am fost băgaţi „la găleată” ne încalcă brutal suveranitatea şi ne jefuiesc precum hoţii la drumul mare. Suntem într-o ecuaţie fără ieşire, dar ne temem de ruşi. Acum, sincer să fiu, nu-mi dau seama ce altceva ne-ar putea face mai rău ruşii. Dacă vin aici şi ei vor veni tot pentru a ne jefui. E într-adevăr hilar că ne ferim de posibilul jaf al ruşilor în condiţiile în care americanii şi europenii iau zece piei de pe noi arătându-ne sperietoarea rusească. Avem oare vreo ieşire din această situaţie?

Rezolvarea ecuaţiei complexe în care ne aflăm vine tot din China. Americanii nu fac altceva decât să ne jefuiască şi să ne folosească pe post de pion în spectacolul pe care-l pun în scenă cu ruşii. Asta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, vom fi împinşi în faţă „la sacrificiu”. Noi, polonezii sau statele baltice. Naiba ştie cine, dar cineva va fi sacrificat. Suntem în găleata de decoruri pentru spectacolul pe care vor să-l pună în scenă, iar asta e tragic pentru noi. Ieşirea din acest setup nu se poate face „prin noi înşine”. Am fi o găină care speră să-şi găsească libertatea în pădurea vulpilor.  În aceste condiţii, singura rezolvare poate veni tot din partea vechiului nostru prieten, China. O întărire a relaţiilor economice, în paralel cu deschiderea de „nevinovate” tratate de neagresiune ne pot pune la adăpost de dezastrul care ar putea urma. Nu trebuie să ieşim din NATO, nu trebuie să părăsim UE, dar deschiderea celei de-a treia căi e esenţială. La fel ca şi fructificarea oportunităţii de a ne situa pe noul drum al mătăsii. 

Problema este că situaţia de acum este radical diferită de cea din 1968. Atunci fusese eliminat din aparatul de stat întreg balastul leprelor internaţionaliste sosit pe tancurile sovietice. La putere se afla Ceauşescu şi aparatul său care, dincolo de toate păcatele care i se reproşează, cel puţin avea o orientare naţionalistă. Aşa comunist cum era el, Ceauşescu cel puţin punea interesele ţării pe primul loc. Acum însă la butoanele vizibile şi, mai ales, la cele invizibile se află odraslele foştilor internaţionalişti din stalinismul cel mai oribil. Născuţi trădători, ei nu fac altceva decât să submineze din interior ţara, promovând lichele şi executând pas cu pas un plan amplu de destructurare şi degenerare a naţiunii. De-aceea învăţământul a ajuns o umbră a ceea ce-a fost. Ştiţi de la cine a început totul? De la idolul tefeliştilor, Şora, acest moş stalinist, primul ministru postrevoluţionar al învăţământului, cel care a dat startul unei destructurări nemaivăzute a sistemului autohton de educaţie. Mai ţineţi minte cine a „reformat” economia? Bravul fiu al stalinistului kaghebist Walter Roman, luptător în Spania, acolo unde ororile „noii orânduiri” i-au speriat până şi pe cei mai înrăiţi comunişti spanioli. Oare i-o fi spus Walter odraslei sale despre cum se distrau în Spania mutilând cadavrele „duşmanilor poporului”?

Să lăsăm însă leprele cu leprele şi să revenim la ale noastre. Aşadar, în timp ce în 1968 aveam o conducere naţională, acum suntem penetraţi la toate nivelele de trădători. De-aceea, cu toate că avem la îndemână soluţia chineză, suntem împinşi în oala cu lături a UE şi NATO, organizaţii care ne jupoaie mai rău decât ruşii, turcii şi romanii la un loc. Poate vă amintiţi calculul pe care l-am făcut şi din care-a rezultat că tot tributul pe care l-am plătit turcilor o istorie e o nimica toată faţă de banii pe care-i dăm americanilor pentru aşa-zisa înarmare.

Vă e frică de ruşi? Păi dacă vă e frică, de ce întoarceţi urechea a ascultare către Germania, principala blatistă din meciul care se joacă acum? De ce vă lăsaţi cotropiţi de Austria, dintotdeauna coada de topor a ruşilor? Şi de ce vă bazaţi pe americani, partenerii de nădejde ai ruşilor, cei care aduc propagandistic în prim-plan „duşmanul rusesc” doar pentru a menţine o ordine mondială perimată încă de la căderea Zidului Berlinului. Aşadar, dacă vă e frică de ruşi, cum naiba de vă simţiţi siguri tocmai în braţele celor care fac marile jocuri, la vedere, cu partenerii ruşi? E ca şi cum v-ar fi frică de urşi şi aţi căuta adăpost în bârlogul lor. Nu sună aberant?

Sper totuşi ca odată şi odată, înainte de a fi prea târziu, să vă veţi trezi din letargia şi troaca „fake”-informaţională în care vă scufundaţi. Încercaţi totuşi să vedeţi lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum vă sunt zugrăvite. UE şi NATO sunt organisme intruzive, sunt viruşi, paraziţi care omoară sistemul gazdă. Înainte de a fi intrat în jocul acesta ar fi trebuit să înţelegem cum să folosim virusurile pentru imunizare. Abia atunci am fi putut beneficia de cele două organizaţii. Din păcate, noi ne-am aruncat nepregătiţi şi acum suferim de bolile pe care ni le provoacă nefasta întâlnire cu aceste organisme-mutant care ne parazitează, sugându-ne tot sângele. Poate că nu e prea târziu să ne revenim. Însă, pentru o terapie eficientă e obligatoriu să înţelegem lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ne sunt induse halucinant de către paraziţii cu care ne-am ales.