Poveste cu un ceas

De la bunicul mi-a rămas moştenire un ceas Patek Philippe. Din ce-mi spunea, dăduse pe el foarte mulţi bani, dar destul de în linie cu preţurile din acea vreme. E un ceas simplu, superb şi care, datorită metalelor preţioase din care e făcut, continuă să arate impecabil şi să funcţioneze perfect în prezent. De altfel, e ceasul pe care-l iau când trebuie să particip întâlniri importante. Nu-i un ceas obscen, menit a-i lua faţa interlocutorului, ci un ceas discret, dar care mie îmi dă foarte multă încredere.

La un moment-dat, fascinat de povestea ceasului moştenit de la bunic, m-am gândit să iau şi eu un ceas pe care să-l las urmaşilor mei. Un ceva care să le amintească celor care-mi vor urma că am trecut şi eu pe această lume, o dovadă a iubirii necondiţionate pe care-o am pentru ei şi pe care să le-o transmit şi, cumva, fizic. Ce-ar fi fost mai potrivit decât un ceas? 

Eu am o relaţie specială cu ceasurile mele. Nimic nu stă mai mult în contact cu mine decât ceasul. De fapt e ceva aflat în contact mai mare cu mine, dar nu insist pentru că acel ceva deja face parte din mine. Ceasul însă e cel care mă împinge de la spate, cel care mă calmează, cel care mă incită şi cel care-mi face programul. Ce-ar putea fi mai frumos decât să laşi în urma ta un ceas? Un ceas care să înfrunte timpul mai bine decât orice om? 

Cu aceste intenţii am mers să cumpăr „un ceas pentru eternitate”. Eram ferm hotărât să iau tot un Patek Phillipe, bazându-mă pe mai multe motive. În primul şi-n primul rând, faptul că bunicul alesese un ceas de la ei cântărea cel mai greu. Din respectul pe care i-l port simt că n-aş putea alege altceva. Apoi, mă incita istoria producătorului care-a reuşit să rămână independent, în ciuda vicisitudinilor vremii. 

Din păcate tot entuziasmul meu s-a făcut praf în magazin. Da, locaţia era luxoasă, vânzătorul impecabil, prezentarea excepţională, dar, din păcate, spiritul vremii de azi mi s-a părut că pătrunsese mult prea mult. În primul rând erau mult prea multe modele. Exagerat de multe. Mă aşteptam să-mi dea să aleg între 4-5 modele. Aiurea. După cinci minute sclipiciurile tuturor acelor ceasuri deja mă obosiseră. Apoi, nu mi-a plăcut niciun model. Căutam ceva discret, funcţional. Din păcate acele ceasuri pe care mi le prezenta vânzătorul nu erau făcute pentru cumpărători, ci pentru cei cu care eventualul cumpărător urma să intre în contact. Erau ceasuri făcute pentru a fi observate, pentru a epata, pentru „a-l scoate din mulţime” pe cel care le poartă. Lucrul care m-a oripilat cel mai tare a fost constatarea că marele producător de la care doream să-mi cumpăr un „ceas pentru eternitate” foloseşte şi mecanisme cu quartz. Iniţial nu mi-a venit să cred când am văzut sacadarea de quartz a secundarului unui ceas şi l-am întrebat pe vânzător. Tot speram să-mi spună că e o bagatelă mecanică, o invenţie de-a lor care face ca secundarul să bată exact ca cel cu quartz. Aiurea. Era exact aceeaşi mizerie. Acelaşi mecanism de doi bani, aceeaşi bobină banală şi acelaşi cristal de quartz care stă în spatele tuturor produselor de serie.

Atunci am realizat că lumea asta nu mai are nimic. Chiar şi legendarul producător făcea speculă ordinară, profita de istoria sa măreaţă pentru a vinde junk-uri frumos poleite. Poate veţi spune că sunt eu exagerat, că n-am dreptate, că acele mecanisme din quartz sunt executate cu materiale şi tehnologii dezvoltate exclusiv de ei. Nu mă interesează. Eu, din acel moment, am înţeles că lumea asta e chiar pierdută. Totul e doar butaforie, sclipici temporar care, dacă nu e vopsit după ce se cojeşte, scoate la lumină lipsa de relevanţă a structurii pe care e aplicat.

N-am cumpărat nimic. Am înţeles că nu pot accede la un „statut” mai înalt decât acela de „un altul” care-a purtat ceasul bunicului. Şi mă simt împăcat cu asta, chiar fericit că sunt un fel de piatră kilometrică într-o cursă pe care a imaginat-o bunicul meu. Ceasul lui îl port numai în momentele importante din viaţă. În rest port ceasuri banale, de serie, cumpărate din impuls. Există însă unul care se distinge, pe care mi l-a făcut un chinez în dugheana sa. Nu are înflorituri, e făcut în jurul unui mecanism Sea-Gull, are corpul din inox, limbile din aur, iar cadranul conţine atât cu cifre romane, cât şi chineze. Cifrele romane sunt mari, vizibile, iar cele chineze nu pot fi văzute decât cu lupa. La cât de mândru era chinezul de cadranul său, pare a fi fost făcut de el, dar asta n-o voi şti niciodată. Mi se pare imposibil să faci o asemenea lucrare într-o dugheană, dar cine ştie? Cert e că n-am mai văzut un asemenea cadran şi au trecut mai mult de zece ani de când am ceasul.

În mod normal ar trebui să trag o concluzie la final, dar pur şi simplu n-am nicio concluzie. Doar observaţia amară că lumea asta e din ce în ce mai degenerată, iar noi ne simţim din ce în ce mai bine în ea. Aici e tragedia.