Coronavirusul și paraziții

Un cetățean este detectat cu coronavirus, astfel încât autoritățile declanșează ancheta epidemiologică după cum urmează:
- se formează un prim cerc al membrilor de familie, vecinilor, colegilor de serviciu. Aceștia sunt testați pe loc și intră în izolare
- un al doilea cerc este format din persoanele care-au intrat în contact direct cu respectivul
- al treilea cerc este format din cei care s-au apropiat de cel infectat în ultimele două săptămâni, după cum urmează(dar nelimintându-se la aceste situații): cei cu care a călătorit în mijloacele de transport în comun, cei care s-au aflat în proximitatea sa în magazinele, restaurantele, instituțiile publice sau spațiile comune prin care a trecut respectivul.

Detectarea primară a tuturor acestor cercuri se face prin declarațiile celui infectat sau ale membrilor familiei, după care cercurile sunt completate prin intermediul bazelor de date, din datele oferite de camerele video cu recunoaștere facială, log-urile dispozitivelor mobile s.a.m.d.

Cam așa funcționează o anchetă epidemiologică în China. Toată planeta a pus în aplicare măsurile de izolare luate de autoritățile chineze, fără a înțelege însă cum funcționează în totalitate sistemul. Acolo, întrucât toate datele despre care vă vorbesc există într-o manieră coerentă, este extrem de ușor să faci asemenea anchete epidemiologice, să izolezi cercurile celor posibili infectați și să detectezi sursa primară sau „pacientul zero” cum le place epidemiologilor să-l denumească.

Cum se face o anchetă epidemiologică la noi? Se deduc vreo două-trei cunoștințe de-ale pacientului, unul-două locuri pe care le-a frecventat și câțiva colegi de serviciu. Am putea întocmi un dialog ipotetic sunând așa:
- Ai fost la cumpărături?
- Da.
- Unde?
- La Mega.
- Te-ai apropiat de cineva acolo?
- Nu cred.
- La casă nu te-ai apropiat prea mult de casieră, nu-i așa?
- Da.
Și cam aici se termină tot.

E limpede de constatat că eficiența unei anchete epidemiologice de acest tip e zero. La fel ca și eficiența măsurilor de izolare dispuse în starea de urgență. Ce s-a obținut? Absolut nimic. În condițiile în care era cât se poate de limpede că boala era introdusă de cei care intrau în țară. Chiar și o minte precară înțelege că, pentru a opri o sursă externă cu potențial de infectare trebuie să carantinezi tot ce-ți intră în țară, indiferent că e vorba de turiști, muncitori întorși acasă, bursieri reveniți în țară s.a.m.d. S-a făcut asta? Evident că nu.

În condițiile în care nu ești capabil de măsuri similare Chinei - deoarece, în primul rând, sistemul în care trăiești nu-ți permite o asemenea intruziune în viața individului - e clar că nici măsurile „de suprafață” nu te pot ajuta. Ca să nu mai vorbim că-n China izolarea s-a dispus pe zone limitate strict. Asta deoarece atât sistemul social cât și tehnologia permit asemenea operațiuni. La noi, ca și-n Occident, nu e posibil.

Să trecem la faza 2: tratamentul. China și-a permis să construiască spitale în câteva zile, să trimită aparatură și personal medical direct unde e nevoie și, cel mai important, să testeze medicamentele cu potențial direct pe pacienți. În tot Occidentul așa ceva nu e posibil. Francezii erau să-l linșeze pe doctorul care a propus schema hidroxiclorochină+azitromicină pentru că n-a respectat „protocolul” de tratament. „Care protocol pentru o boală necunoscută?” - și-ar pune întrebarea chiar și-un ageamiu. Mă rog, francezii sunt duși cu pluta încă de la nevolnica lor de Revoluție, astfel încât n-are sens să insistăm prea mult cu logica pe-acolo.

Un amic diagnosticat în Franța cu coronavirus a stat în spital o săptămână, timp în care i s-a administrat ... paracetamol! Norocul său că și-a revenit de la sine, altfel murea ca pinguinul la Ecuator. Spun asta pentru toți deștepții care-mi ridică în slăvi diversele „sisteme performante” de sănătate. Păi pe lângă ăia, cei tratați în România au fost regi, în ciuda condițiilor de cazare mai precare!

E cât se poate de clar că modelul chinez nu e posibil să fie replicat decât acolo unde există sisteme similare. Rezultate mai bune decât în China s-au obținut în zone în care funcționează tot organizarea de stup, dar la modul consensual: Coreea de Sud, Japonia, Singapore etc.

Ceea ce s-a întâmplat în Europa e un dezastru atât organizatoric, dar mai ales conceptual. S-a importat aiuristic metoda izolării și s-a ajuns într-un heirup demn de Revoluția Bolșevică sau de furnalele de oțel ale lui Mao(pentru cine știe istorie). O tragicomedie kitch în care au murit cei care oricum mureau indiferent de măsurile autorităților.

S-a rezolvat însă problema? Aici chestiunea e cu adevărat nasoală. Răspunsul e NU! Pe cât de voioși erau înainte în raportarea infectaților și morților de coronavirus, pe atât de voioși sunt acum croitorașii oficiali în punerea batistei pe țambal. S-a îmbolnăvit Giulia? Ei, e o simplă răceală. S-a agravat? Se mai întâmplă, bagă mai mult paracetamol. E grav? E suspiciune de coronavirus? O internăm, dar chiar dacă moare ne amintim brusc că era diabetică având obezitate de gradul 2 și, mai ales, că avea probleme cardiace grave. Dacă moare, a făcut infarct. Și ciocul mic! Mă rog, „piccolo becco”!

O să constatați cu surprindere că Occidentul a trecut de la „stați acasă” la „nu mai e nicio problemă”. Referitor la noi, prostovanii din nou nu s-au sincronizat din același motiv ca și-n februarie: îi gâdilă buzunarul. Așa cum atunci Plăvanul cel prost vorbea de „o simplă răceală”, după care a sucit-o ca la Ploiești, la fel acum Manciu livrează panică în momentul în care ordinul pe „unitatea globală” e „s-a terminat!”. Chestia e că abia acum începe cu adevărat.

Ce-i de făcut? Mai nimic. E o gripă în fața căreia n-avem imunitate. Însă, în marea majoritate a cazurilor, organismul are sistemul de apărare suficient de sofisticat pentru a o putea elimina. Au fost epidemii de ciumă din care am scăpat, astfel încât vom scăpa și de asta. Noi sau unii dintre noi. La urma urmei, ăsta e jocul vieții pe care ar trebui să-l știm încă din momentul în care devenim conștienți că trăim.

Și-ar mai trebui să conștientizăm ceva: indiferent cât de rău ar fi virusul care ne amenință, nici nu se compară în termeni de pagube cu paraziții care ne conduc.