Cu ce se mănâncă toată povestea pe care-o trăim

V-am promis în articolul trecut că vă voi povesti nişte lucruri. Exact despre asta vom vorbi azi şi, ca bonus, vă voi spune că încă o previziune de-a mea e pe cale să se îndeplinească: în sfârşit apare în prim-plan succesorul ales al lui Putin. Vă spun însă după ce terminăm cu subiectul zilei.

Războiul decurge prost - spun tefeleii. Ba decurge bine - răspund ceilalţi. Nimeni însă nu observă un lucru banal, anume că nu despre asta e vorba. Aici avem un conflict care până acum a ars mocnit, iar în clipa de faţă se amplifică. Dar de ce-a apărut? Într-un fel lucrurile sunt transpaente. Iar de declanşat, războiul s-a fi declanşat oricum li asta indiferent de ocupantul locului de la Kremlin. Când cauţi cu atâta ardoare înăbuşirea unei naţiuni puternice, n-ai cum să ajungi la alt rezultat decât cel de faţă. 

Însă totul pare blat, nu-i aşa? La ce capacitate are, Rusia putea să distrugă întreaga infrastructură a Ucrainei înainte ca vreun soldat rus să fi pus piciorul în Ucraina. N-a făcut-o. De ce? Iată o întrebare şi sunt sute sau mii care-şi aşteaptă un răspuns. Vă spun modul în care văd eu lucrurile.

E un blat? I-am putea spune aşa deoarece pare că absolut totul a fost negociat de dinainte. Pare un contract, acel gen de act după a cărui semnare părţile respiră uşurate întrucât fiecare are impresia că l-a păcălit pe celălalt. Apoi începe confruntarea şi cine e mai bun câştigă. Războiul a fost negociat: asta se vede de la o poştă. Ambele părţi ştiau că asta urmează. Inclusiv data fusue negociată, doar că ruşii au amânat-o. De ce? Ca să-i facă pe americani să pară imbecili. Ceea ce s-a văzut.

Până la urmă orice război, indiferent de cât de dur a fost, a început cu un blat. Gândiţi-vă bine la ceea ce am avut în secolul XX. Faptul că elementul declanşator a fost un blat n-a redus cruzimea războiului. Ba chiar din contră: cu cât blatul a fost mai banal, cu atât războiul a fost mai dur. Şi asta se va întâmpla şi acum, în ciuda liniştirilor care ne vin pe canalele oficiale. Priviţi doar la un singur aspect, anume la uşurinţa cu care s-a trecut de la „e doar un conflict local” la „ruşii vor folosi armamentul nuclear, dar asta n-ar trebui să ne îngrijoreze”. Sunt semnele vremurilor: va fi un război care va schimba cursul istoriei. Ori întreaga istorie va fi resfrisă, ori părţi din ceea ce am învăţat noi la istorie vor fi realmente şterse sau reinterpretate. Modificarea cărţilor de istorie e unul dintre efectele secundare ale războiului. Efect pe care nu-l bagă nimeni în seamă deoarece, după război, oamenii vor să revină la normalitate, pentru aceasta fiind capabili să accepte orice. Inclusiv tirania. Şi, ca să nu vă dau iluzii inutile, vă voi mai spune că nu avem de-a face cu un război între tiranie şi liberate, ci între două forme de tiranie. Indiferent de tabăra în care veţi fi fost, la final veţi fi înrolaţi într-una dintre cele două forme de tiranie. Pe care-o veţi accepta fericiţi deoarece „în sfârşit se va termina totul şi vom reveni la normalitate”. „Care normalitate?” nu vă veţi mai întreba.

Să nu deviem însă. Aşadar, ceea ce este în joc este versiunea noii ordini mondiale care urmează să fie impusă. În acest moment nu-i nicio iluzie: va fi o nouă ordine mondială! Indiferent de deznodământ, toate se vor schimba radical. Dacă vor câştiga americanii, gaşca lui Schwab va trece accelerat la implementarea lui 1984. Dacă vor câştiga ceilalţi, probabil vom aluneca spre „Minunata lume nouă”. Însă unde suntem noi în toată această ecuaţie? Iată o întrebare care ar trebui să nu ne dea linişte, să ne transforme în insomniaci. Asta deoarece, după un asemenea conflict, cei care nu se regăsesc într-una dintre cele două tabele „antagonice” nu prea vor mai avea loc pe planetă. 

În mare despre asta e vorba. O să-i dezamăgesc şi pe cei care se înflăcărează la auzul credincioşiei liderilor de la Kremlin. Din păcate, oamenii nu au habar despre tensiunile din interiorul Bisericii Ruse. După ce-a picat comunismul, Biserica oficială a Rusiei nu a rupt-o de serghianism, rămânând în continuare tributară „cotirii ideologice” a lui Serghie. De aceea mulţi ruşi preferă în continuare bisericile clandestine care, de la Serghie încoace, păstrează drumul drept într-o clandestinitate aproape totală. În timp ce Biserica oficială a cotit-o spre un soi de festivism opulent, Biserica adevărată aflată în clandestinitate mizează pe trăire şi respectarea tradiţiei. Iar asta se întâmplă nu doar în Rusia, ci şi în Occident, acolo unde lideri ai Bisericii Clandestine au emigrat în timpul comunismului sau după. De ce a rămas acea Biserică în continuare clandestină, e lesne de înţeles dacă ne uităm la dezvoltarea lumii de azi. 

În final îmi voi ţine promisiunea. Da, există un succesor oficial al lui Putin. Îl ştiţi, dar vi s-a părut că a fost retras. Verificarea stabilităţii succesorului a devenit una dintre stratagemele Kremlinului. De-a lungul timpului, Putin a avut mai mulţi posibili succesori, doar că mai toţi nu au trecut de testul stabilităţii. Aşadar, cine-i alesul? V-am spus că-l cunoaşteţi: Dimitri Medvedev. Conform cercurilor de putere ruseşti el este cel care ar urma să preia frâiele conducerii după ce Putin va decide că e timpul să pună punct carierei sale. De altfel, apariţiile în public ale lui Medvedev sunt cât se poate de sugestive. Un exemplu: ieri a fost în vizită la Sarov, punctul de comandă al centurii nucleare a Rusiei. E cât se poate de relevantă activitatea sa din ultima perioadă, sugerând nu doar adeziunea la actuala orientare politică a Rusiei, ci, mai mult, hotărârea de a merge până la capăt.