În Serbia urmează lovitura de stat

Senzorii pe care-i am plasați în social media din Serbia îmi indică o creștere exponențială a atacurilor împotriva conducerii de acolo. Scopul „dezvăluirilor”, textelor injurioase și a exploziei de șabloane propagandistice este unul singur: dărâmarea statului sârb. Nu vă lăsați cuprinși de fentele pe care le știm după ce am experimentat atâtea valuri de false revoluții! Scopul nu e Vučić, nu e corupția, nu e vreo problemă reală a statului sârb, ci este, pur și simplu, statul în ansamblul său de valori și idealuri. 

Infiltrarea și otrăvirea unui stat țintă se face prin metode care sunt deja cunoscute. Se stabilește un nucleu dur(infecția inițială), format din intelectuali de marcă(sau fabricați și promovați ca fiind „de marcă”). Acest nucleu trasează liniile generale ale unei așa-numite reforme a statului care ar conduce la o bunăstare teribilă a cetățenilor săi. Ceea ce trebuie înțeles este că „trasarea liniilor generale” nu se face după gândirea independentă a acelui nucleu dur, ci este o transcriere a ideologiei livrate, transcrierea fiind menită strict a adapta mai ușor limbajul pentru oamenii din țara țintă. Cu alte cuvinte, așa-zișii intelectuali nu au voie să se lege de milestone-urile trasate sau de pașii intermediari din programul livrat, ci doar să personalizeze elementele, să le facă să sune ca fiind parte a națiunii respective. 

Pasul doi este reprezentat de răspândirea infecției. Așa cum un virus atacă uniform țintele, la fel și „programul” este răspândit pentru a ataca uniform societatea-țintă. Pentru ca infecția să aibă succes se stabilesc într-un mod extrem de elaborat nișele pe care trebuie lucrat și, prin proceduri lente și sigure, se produce „otrăvirea cu lingurița”. De exemplu, dacă într-o zonă este șomaj masiv cauzat de falimentul unei întreprinderi, oamenii de bine raportând către nucleul dur vin cu soluția: „Dacă societatea ar fi fost liberă, niște investitori străini, potenți financiar, ar fi preluat fabrica falimentară transformând-o într-o perlă a economiei și dublând locurile de muncă”. Așadar, fabrica lor nu a picat din cauza contracției piețelor sau, pur și simplu, din cauza lipsei cererii pentru acel produs, ci deoarece un bau-bau din vârful statului nu vrea să le fie bine oamenilor. Când un om se va plânge că e mizerie în orașul său, i se va spune că „în orașele occidentale este ordine pentru că firme private au interesul să mențină o curățenie exemplară întrucât altfel își pierd contractul cu primăria”. Nici vorbă despre mafiile gunoaielor, despre prețurile obscene și despre restul problemelor generate de sisteme care, pur și simplu, sunt organizate pentru furt instituționalizat! În pasul de infecție, totul este prezentat cu „noi proștii, ceilalți deștepții, eficienții s.a.m.d.”. Iar vina este a aceluiași bau-bau situat undeva în vârful statului și care este vinovat pentru absolut toate problemele. Inclusiv dacă nu-ți funcționează flotorul.

Pasul trei este momentul în care, de obicei, conducerile statelor țintă înțeleg că e ceva în neregulă. Semințele otrăvite ale pașilor anteriori încep să germineze și apar buruienile propagandiste. Aceste buruieni sunt îngrășate cu fonduri direcționate pe diverse proiecte. Spre exemplu se fac programe de educare a societății în direcția toleranței. Buruiana propagandistă înțelege exact despre ce e vorba și începe să meargă pe șabloanele descrise de proiect. Urlă în stânga și-n dreapta că societatea nu e tolerantă și se tăvălește de zici că acolo-și dă duhul. Însă buruiana știe că e plătită în funcție de amploarea tăvălelii. De aceea ajunge inclusiv să se confrunte cu autoritățile pentru a-și fabrica „disidența” și astfel să-și crească veniturile. 

Efectul pasului trei este unul sistemic. Tinerii - segmentul cel mai fragil în fața unor astfel de atacuri - se radicalizează. Alături de ei apar și „bătrânii tineri”, adică cei care preferă să-și „uite vârsta dând în mintea copiilor” crezând că un asemenea downgrade îi va întineri de-a binelea. Segmentul „bătrânilor tineri” este unul esențial deoarece aceștia știu să vorbească generației lor și repetă la infinit șabloanele propagandei. 

În acest moment încep să se formeze mișcări politice radicale, luptând pe față împotriva conducerii încetățenite. Și-aici conducerile sunt extrem de nepregătite deoarece „senzorii” lor le spun altceva, anume că întreaga nebunie e generată de o minoritate absolută. Și fix așa e. Când se organizează sesiuni de alegeri, noile formațiuni obțin scoruri mici deoarece întreaga lor „tracțiune” vine de la minoritatea radicalizată. Asta însă nu-i descurajează pe îndrăciți. Din contră, le dă aripi: spun că au fost votați de elitele țării, că ei sunt niște elite, că ceilalți sunt proști și, iată, prostia e vinovată pentru menținerea „regimului corupt”.

Viermele implantat în societate continuă să crească. Revoltații se consideră „cool”, au parte de propagandă în presa internațională, iar astfel reușesc să infecteze inclusiv membri ai structurilor politice tradiționale. În special în rândul tinerilor din acele structuri apar „idei novatoare”, de „reformă” și astfel structurile tradiționale încep să se îndoiască de propriul program politic. De obicei, în acest moment de confuzie se instrumentează „bomba”. Un accident în care au murit mai mulți oameni se transformă în elementul declanșator al luptei pe față. Respectivul accident nu a fost cauzat de prostia unui șofer care s-a urcat beat la volan, provocând un carnagiu sau de incompetența vreunui factor local, adică de cauza reală a accidentului, ci, spun ei, de ceva mai mult, „care nu se spune”, „care e ascuns publicului” s.a.m.d. Acel accident banal este cauzat „de corupția statului”, de reprezentanții săi, care se țin cu mâinile de scaune prin intermediul corupției. Se rostogolesc la vale tot felul de teorii ale conspirației, se fac tot felul de scenarii terifiante, unele de-a dreptul ridicole. Totul e întreținut de social media, rostogolit pe nișele pe care se lucrează personalizat, astfel încât să prindă de la proști până la oamenii cei mai inteligenți. 

Și, desigur, totul culminează cu ieșitul în stradă. Nucleul dur știe cum să se organizeze, cum să „ocupe spațiul”, cum să reacționeze și cum să conducă mulțimea. Nu-i vei vedea înghesuindu-se unii în alții, ci păstrând o distanță între ei de 1-1,5 metri pentru a acoperi spațiul și a da impresia că manifestația a ocupat bulevardele și străzile limitrofe locului inițial. Distribuirea agitatorilor din nucleu se face științific, astfel încât să se strige sloganele care le sosesc prin grupurile de coordonare de pe WhatsApp. Cel mai important element este provocarea forțelor de ordine, astfel încât să se obțină o victimă și astfel să se formeze combustibilul pentru viitoarele manifestații. 

Mașinăria pusă în mișcare pentru aceste manifestații este una gigantică și bine finanțată. Într-adevăr, e un număr imens de radicalizați, însă toți acești radicalizați sunt manevrați de profesioniști, care știu exact ce fac și care controlează manifestațiile. De exemplu, la celebra manifestație din 10 august de la noi, elementele violente au fost masate în rândurile 3-6 ale manifestanților și de acolo atacau jandarmii pentru a-i transforma pe proștii din primele rânduri în victime. Sunt tehnici exersate și eficiente, aplicate perfect. 

Scopul manifestațiilor este acela de a forța demisia conducerii, chiar dacă aceasta are sprijinul popular. Prin amploarea manifestațiilor se încearcă mistificarea realității, spunându-se că „acela e poporul”, iar cei care privesc din case devenind din ce în ce mai convinși că ei sunt în minoritate, cu toate că realitatea e diametral opusă.

Ultimul stadiu este cel de provocare a demisiei oficialilor, de stabilire a unei mari dezordini în urma căreia să se stabilească o conducere interimară, „emanată” dintre manifestanți și care pregătește alegeri mistificate. În mod evident, după stabilirea conducerii interimare, aceasta pune mâna pe „butoanele” statului, transformând societatea într-una eminamente ocupată. Cei care vin la putere sunt marionete ale stăpânilor care-au generat întreaga nebunie și răspund instantaneu cererilor sau comenzilor acestora. Și uite-așa te trezești că șef de serviciu secret ajunge un necunoscut, din serviciul respectiv, dar pe care nimeni nu-l considera a fi cineva, iar perplexitatea e și mai mare când acel nimeni are inclusiv o structură de conducere în interiorul serviciului, gata să preia posturile! La fel în ceea ce privește Justiția, „oamenii de bine”, intens pregătiți prin burse acordate cu cântec, ajung la vârful sistemului, promițând rezolvarea „marii corupții”. Care mare corupție chiar nu există. Aveți spectacolul macabru în care l-au dus pe Mubarak pe targă în instanță. Chestiuni menite a arăta „poporului” că justiția are ceva, în condițiile în care nu are absolut nimic. 

Sper că ați înțeles exact cum funcționează fenomenul. Acum trebuie să înțelegem ce e cu Serbia. Țara se află de o lungă perioadă de timp în zona manifestațiilor. Este interesant de observat cum s-a ajuns acolo. Inițial, „proiectul Serbia” s-a desfășurat prin intermediul Fundației Soros și al Departamentului de Stat. Pentru cei care nu știu, Fundația Soros a fost o organizație care s-a sincronizat permanent cu Departamentul de Stat. Cea de-a doua venire a lui Trump la putere a tăiat multe din rădăcini, inclusiv prin închiderea robinetului USAID. În acel moment, întreg efortul care ține de interesele Uniunii Europene a fost preluat de Comisia Europeană, care și-a mărit bugetul astfel încât să suplinească tăierea operată de Trump. Și, cu toate că Soros este blocat în cercetări serioase ale întregii sale activități infracționale, UE a preluat rapid proiectele „în lucru”, Serbia fiind unul dintre ele. 

Culmea e că UE, care nu mai are nimic de oferit nimănui, continuă proiectele de destabilizare a țărilor pe care vrea să le acapareze. Există o activitate intensă în Balcani, dar și în zona Caucazului. Serbia este o țintă pe care vrea să o destabilizeze deoarece țara are o relație bună cu Rusia și, în perspectiva capitulării Ucrainei, Serbia se poate transforma într-un centru de atracție. Motivul? Poziția sa excelentă, care o poate transforma într-un punct nodal al distribuției hidrocarburilor rusești. Pe termen lung, o Serbie protejată de Moscova și în parteneriat cu China s-ar putea transforma într-un punct de atracție capabil să construiască o piață unică în Balcani, ceea ce ar destructura puterea UE în zonă. Iată de ce interesul imediat al Uniunii Europene este distrugerea din temelii a Serbiei. Inclusiv proiectul de aderare a țării la UE este unul menit să se bușească, dar, în același timp, să poată menține presiunea asupra țării. Nu, UE nu vrea integrarea Serbiei, ci dărâmarea sa, menținerea țării într-o perpetuă zonă gri! E un element pe care populația țării, îndrăcită de-a dreptul, nu are cum să-l înțeleagă. 

Singura soluție viabilă a factorilor politici din Serbia este aceea de a apela la cei care au know-how-ul destrămării mecanismelor infernale ale Occidentului și dezvrăjirii societății. Există? Da, e vorba de Rusia, cea care a dovedit atât în Belarus cât și-n Kazahstan că are antidotul. Vučić însă este într-o stare confuză și are anumite rezerve care s-ar putea să-l coste nu doar postul, ci și viața. Și, desigur, întreaga Serbie!