Nouriel Roubini on the 2010 Economy

blogger

Ieri programasem apariția unui articol despre Davos. Din păcate Blogger-ul cam dă rateuri în ultima vreme, aşa că n-a luat în seamă programarea de publicare, iar eu nu n-am avut posibilitatea să-l public manual(în timp util) pentru că m-am luat cu alte chefuri şi treburi.. Între timp, articolul respectiv a devenit, obsolete necesitând reveniri, adăugiri şi clarificări. Astăzi, după o noapte nebună, am constatat pocitania şi mi-a părut rău. Am avut sentimentul că am muncit total aiurea la un lucru din care n-a ieşit nimic. Nasol şi inutil.

De ce Moise Guran ...?

M-am trezit acum şi am citit reacţiile la articolul de ieri. Recunosc, a fost scris la nervi şi îmi dau seama că am avut un  limbaj cam dur. Aşa că am decis să-l elimin.  Este pentru a doua oară când elimin un articol de pe blog(prima dată din cauză că băteam câmpii, iar acum din cauză că m-au luat nervii prea tare). Am introdus acest post pentru a raspunde comentariilor postate ieri pe blog.

Dacă voi avea timp voi rescrie articolul pentru a combate aberaţiile spuse despre El Bulli. Sau, mai bine, poate voi scrie un articol în care să vorbesc numai despre El Bulli.

Comentariile la articolul de ieri(raspunsurile în comment):

Moise Guran spunea...

Aceasta este sursa http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601093&sid=a7VSRwNUGqtA Autorul isi aminteste concret ce a gustat acolo. E veridic. tu pari mai degraba snob. ceea ce desigur e cu totul altceva decat taran sau meltean dar se apropie deseori de calificativul "prost" Mi se pare ca ma urmaresti prea des pentru a fi ceva intamplator. uite, hai sa ne imprietenim. Sunt interesat de frustrarea ta. de unde vine? PS articolul respectiv a fost scris de un redactor. imi asum desigur responsabilitatea abordarii superficiale. am inteles ulterior care erau greselile de abordare.

28 ianuarie 2010, 00:37

George spunea...

la amandoi va urmaresc "productiile"; parca m-as fi asteptat la alt subiect de dezbatere; nu toate zilele pot fi bune; s-auzim de bine

28 ianuarie 2010, 00:45

RaduBT spunea...

Dan, spune-i te rog dl Guran ca numai un "bucatar" autentic poate sa inteleaga alt "bucatar" autentic. Acelasi rationament se aplica in orice domeniu. :) .. ps: recunoaste ca nu stiai de JP Morgan. :)

28 ianuarie 2010, 00:46

Mircea spunea...

Dan, chiar mi-a placut multa vreme blogul asta, si n-as vrea sa renunt la el, desi, in ultima vreme tinde sa devina din ce in ce mai banal. Nu mi-o lua in nume de rau, dar, daca e o zi in care nu ai vreo tema interesanta de abordat, mai bine nu mai scrii. Cateodata mi se pare ca o faci doar ca sa fie ceva acolo pe site.. Iar azi am ramas destul de socat de brutalitatea exprimarii. Nu scuz cu nimic superficialitatea emisiunii lui Moise Guran, dar ai exagerat.

28 ianuarie 2010, 01:25

Mircea spunea...

BTW, tema cu peak oil-u mi se pare de 1000 de ori mai interesanta

28 ianuarie 2010, 01:30

Trei ani de inghet

Pe scurt, cam asa s-ar traduce ceea ce le propune Obama americanilor. Trei ani de restricţii bugetare în care nu va exista decât o singură excepţie: armata. Un semnal menit a sugera două lucruri: în primul rând că SUA priveşte cu responsabilitate problema deficitului bugetar, iar în al doilea rând că, indiferent de greutăţi, apărarea şi forţa militară vor fi pe primul loc. Din punct de vedere al marketingului politic, avem de-a face în mod clar cu o lovitură foarte bună. Dacă Obama ar fi fost implicat într-o campanie de imagine, probabil că acest gest ar fi avut un efect teribil.

Dacă însă vom da la o parte "aburii" vom constata că în spatele acestui gest se află mai degrabă disperarea, încercarea de a salva ceea ce mai poate fi salvat dintr-un sistem care refuză să mai funcţioneze. În timp ce se scufunda, pe Titanic cânta orchestra, mimând, într-un ultim efort, normalitatea. Tot la fel acum se mimează normalitatea aruncându-se în piaţă, cu o seriozitate de-a dreptul prostească, informaţii despre economii bugetare de câteva zeci de miliarde de dolari. E de-a dreptul hilar să constaţi cum o economie al cărei deficit se măsoară în trilioane îşi propune să recupereze câteva amărâte de miliarde, bani care, în cel mai bun caz, ar acoperi doar cheltuielile cu dobânda. Privind din această perspectivă, îngheţarea propusă de Obama are practic acelaşi efect cu al orchestrei de pe Titanic.

Mai devreme sau mai târziu se va ajunge la momentul adevărului.  Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut atât de repede pe cât am crezut. Intervenţiile aberante ale băncilor centrale, dublate de publicarea unor date macro false au menţinut inutil un climat de optimism tâmp. Până acum s-a jucat totul pe cartea recuperării rapide. Cu toate acestea, orice om normal îşi dă seama că dolarul american nu mai poate avea nicio credibilitate, indiferent de jocul de glezne pe care-l afişează ostentativ şi teatral oficialii de la Casa Albă. Cu toate acestea preferăm să acceptăm falsa realitate, chiar dacă aceasta sfidează logica. Aceasta însă nu poate opri practica FED-ului de a cumpăra pe şest bondurile emise de Trezorerie, un mecanism a cărui finalitate nu are cum să fie alta decât colapsul sau hiperinflaţia. 

Keynes observa că "the market can stay irrational longer than you can stay solvent". Întrebarea care se pune este cât de mult pot sta pieţele la nivele iraţionale în condiţiile în care se pompează voit bani în iraţional.  Sau, reformulând, cât de mult pot sta solvenţi cei din spate care alimentează iraţionalul pieţelor. Probabil numai "The Plunge Protection Team" ne-ar putea oferi o explicaţie, dar tare mă tem că şi ei sunt pe tărâmurile nisipurilor mişcătoare.

Eternul si fascinantul Videanu

Anul trecut atrăgeam atenţia asupra pericolului începerii exploatării la Roşia Montana. Incertitudinile din contract, precum şi puternicul impact negativ pe care această exploatare îl va avea asupra mediului, mă făceau să trag un semnal de alarmă. Evident, la momentul respectiv eram destul de sigur asupra deznodământului. Faptul că întreaga campanie publicitară deşănţată s-a derulat prin firma lui Felix Tătaru era un indiciu destul de clar asupra a ceea ce va urma. Se făcea vorbire atunci despre nişte miliarde care vor intra în România. Aşteptaţi, în mod sigur vor intra! Acum depinde însă şi în ce buzunar.

Până când deştepţii care mă contraziceau se vor dezmetici, vă voi prezenta un frumos traseu al marelui business Rosia Montana. În decembrie 2008, atunci când mulţi se jucau de-a alegerile, Gabriel Resources a operat o majorare de capital la Roşia Montană Gold Corporation, firma la care statul român deţine aproximativ 20%. Cum statul român, reprezentat de Videanu, este sărac, nu a avut 28 milioane de euro pentru participarea la majorarea capitalului social. Aşa că s-a găsit o soluţie inedită: Gabriel Resources a dat statului(adică Minvest) banii necesari majorării de capital. Mai devreme sau mai târziu(în funcţie de mersul aprobărilor), Gabriel Resources va cere Minvest contravaloarea împrumutului şi cum, prin grija guvernanţilor, aceştia nu vor exista, Gabriel Resources va îşi va mări participaţia în RMGC până la aproape 100%.

O altă afacere interesantă este cea a marilor companii energetice. Având girul CSAT, Videanu urmează să înfiinţeze două companii gigant(Electra şi Energetica) prin comasarea arbitrară a unor facilităţi de producţie. Astfel, Electra va fi compusă din complexurile energetice din Oltenia, Nuclearelectrica, SNLO şi trei sucursale ale Hidroelectrica, în timp ce Energetica va fi compusă din Electrocentrale Bucureşti, Porţile de fier şi celelalte sucursale ale Hidroelectrica. La prima vedere, înfiinţarea unor coloşi energetici pare benefică, numai că Videanu le-a trasat o sarcină dubioasă: înjumătăţirea cotelor de piaţă deţinute până în 2017. Cu alte cuvinte, comasezi facilităţi de producţie care merg bine cu unele falimentare pentru a face nişte coloşi al căror unic scop este acela de a pierde cote de piaţă. Ştiu, sună stupid, dar dincolo de această aberaţie, cred că mişcarea are o motivaţie mult mai pământeană: rescrierea ierarhiilor din rândul intermediarilor de pe piaţa energiei. Aşa cum se ştie, sunt multe firme apropiate grupării de la vârful PDL care aşteaptă cu nerăbdare alocarea unor hălci din ce în ce mai mari de energie ieftină. Şi cum pierderile din contracte păguboase vor trebui acoperite cumva, ne vom trezi în câţiva ani că vom plăti cel mai mare preţ pe energie din Europa. Nu credeţi? Aşteptaţi şi veţi vedea.

Ultima afacere la care mă voi referi este una legată de Petrom, pardon OMV Petrom. Este destul de ciudat de constatat cum această societate se bucură de un sprijin al statului, indiferent de guvernare. Unul dintre ultimele favoruri a fost identificat excelent de către Dan Şelaru pe blogul său. Eu mă voi referi la o chestiune pe care am mai tratat-o, anume majorarea de capital social a acestei societăţi, majorare cerută cu insistenţă de OMV. Suma cu care ar trebui să cotizeze statul român este de aproximativ patru sute de milioane de euro. Mă întreb de unde va face Videanu rost de aceşti bani, atâta vreme cât nu a avut treizeci de milioane pentru RMGC. Probabil, pe şest vom asista la o nouă micşorare a cotei deţinute de stat în această societate. Simplu şi eficient.

Ştiu, e destul de greu pentru cei care au ajuns la putere din cauză că nu a mai rămas prea mult de "tranzacţionat". În aceste condiţii este foarte importantă inventivitatea şi capacitatea de a face bani din piatră seacă a unor băieţi puşi în poziţii cheie. Din acest punct de vedere, Videanu a fost o alegere înţeleaptă. A dovedit-o încă de pe vremea când "bordura" Bucureştiul.

O schimbare istorica (II)

Cu toate că intenţionam să încep săptămâna cu un alt subiect, prefer să mai zăbovesc puţin asupra tentativei Administraţiei Obama de a reglementa piaţa bancară americană. Aşa cum intuiam, mişcarea a avut efectul unui scurtcircuit, al unui impuls care i-a făcut şi pe oficialii celorlalte naţiuni să privească atent la ceea ce se întâmplă acum în SUA. Motive pentru a imita reglementările americane sunt destule, dar, probabil, cel mai importatnt este exemplul actualei crize şi a costurilor imense asumate de stat pentru menţinerea pe linia de plutire a unei economii în derivă.

Lucrurile sunt atât de atent studiate încât sunt ferm convins că acest subiect va fi cap de afiş la Davos. Iar iniţiativele, în mod sigur nu se vor opri aici. Probabil, cel mai eficient mod de acţiune ar fi acela se stabilire a unui framework imternaţional care, prin fixarea unor principii şi regulamente comune, s-ar putea constitui într-un bun start în ceea ce priveşte reglementarea băncilor.

Au fost mai multe comentarii la articolul anterior care insinuau faptul că reglementarea înseamnă limitare, că stabilirea unei "dimensiuni" maxime a unei bănci este o măsură injustă care ar avea ca efect omorârea liberei concurenţe. Personal nu sunt de acord cu aceste supoziţii şi aceasta din cauza modului special în care operează o bancă. Dacă prin bancă s-ar înţelege o instituţie care împrumută doar din fondurile proprii, probabil că o asemenea reglementare nu şi-ar avea sensul. Când însă băncile pornesc din start cu un avantaj faţă de ceilalţi participanţi din economie, lucrurile nu mai sunt atât de simple. De asemenea, bruiajul indus în sistem de falimentul unei bănci este întotdeauna devastator, iar riscul unei dezechilibrări a economiei creşte invers proporţional cu numărul şi mărimea instituţiilor financiare.

Cu toate că sunt liberal în gândire, consider că libertatea şi reglementarea nu sunt noţiuni complementare. Pentru a funcţiona, orice societate are nevoie de un set de principii şi reguli, altfel ajungem în anarhie, adică acolo unde nu se mai întâmplă nimic(sau se întâmplă prea multe, luaţi-o cum vreţi). De aceea cred cu tărie că toţi cei care susţin dereglementarea absolută nu fac altceva decât să încerce un exerciţiu şi-atât.

Adevaratul Steve Jobs