Trei ani de inghet

Pe scurt, cam asa s-ar traduce ceea ce le propune Obama americanilor. Trei ani de restricţii bugetare în care nu va exista decât o singură excepţie: armata. Un semnal menit a sugera două lucruri: în primul rând că SUA priveşte cu responsabilitate problema deficitului bugetar, iar în al doilea rând că, indiferent de greutăţi, apărarea şi forţa militară vor fi pe primul loc. Din punct de vedere al marketingului politic, avem de-a face în mod clar cu o lovitură foarte bună. Dacă Obama ar fi fost implicat într-o campanie de imagine, probabil că acest gest ar fi avut un efect teribil.

Dacă însă vom da la o parte "aburii" vom constata că în spatele acestui gest se află mai degrabă disperarea, încercarea de a salva ceea ce mai poate fi salvat dintr-un sistem care refuză să mai funcţioneze. În timp ce se scufunda, pe Titanic cânta orchestra, mimând, într-un ultim efort, normalitatea. Tot la fel acum se mimează normalitatea aruncându-se în piaţă, cu o seriozitate de-a dreptul prostească, informaţii despre economii bugetare de câteva zeci de miliarde de dolari. E de-a dreptul hilar să constaţi cum o economie al cărei deficit se măsoară în trilioane îşi propune să recupereze câteva amărâte de miliarde, bani care, în cel mai bun caz, ar acoperi doar cheltuielile cu dobânda. Privind din această perspectivă, îngheţarea propusă de Obama are practic acelaşi efect cu al orchestrei de pe Titanic.

Mai devreme sau mai târziu se va ajunge la momentul adevărului.  Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut atât de repede pe cât am crezut. Intervenţiile aberante ale băncilor centrale, dublate de publicarea unor date macro false au menţinut inutil un climat de optimism tâmp. Până acum s-a jucat totul pe cartea recuperării rapide. Cu toate acestea, orice om normal îşi dă seama că dolarul american nu mai poate avea nicio credibilitate, indiferent de jocul de glezne pe care-l afişează ostentativ şi teatral oficialii de la Casa Albă. Cu toate acestea preferăm să acceptăm falsa realitate, chiar dacă aceasta sfidează logica. Aceasta însă nu poate opri practica FED-ului de a cumpăra pe şest bondurile emise de Trezorerie, un mecanism a cărui finalitate nu are cum să fie alta decât colapsul sau hiperinflaţia. 

Keynes observa că "the market can stay irrational longer than you can stay solvent". Întrebarea care se pune este cât de mult pot sta pieţele la nivele iraţionale în condiţiile în care se pompează voit bani în iraţional.  Sau, reformulând, cât de mult pot sta solvenţi cei din spate care alimentează iraţionalul pieţelor. Probabil numai "The Plunge Protection Team" ne-ar putea oferi o explicaţie, dar tare mă tem că şi ei sunt pe tărâmurile nisipurilor mişcătoare.