In lupta cu necunoscutul

Ieri, ministrul de finanţe al Brazilei, Guido Mantega, a surprins opinia publică prin declaraţia în care afirmă că ne aflăm în faţa unui război al monedelor. Privită din acest colţ de lume, declaraţia lui Mantega pare oarecum exagerată. Când însă aflăm că în ultimele două săptămâni Banca Centrală a Braziliei a fost nevoită să cumpere zilnic ~1 miliard de dolari putem înţelege că lucrurile sunt mult mai complexe decât par.

Începând de anul trecut, realul s-a apreciat cu 25% faţă de dolar, devenind astfel cea mai performantă monedă din lume. O asemenea apreciere este determinată de intrările masive de valută din Brazilia, pe fondul lipsei perspectivei de pe pieţele mature. Un asemenea flux de capital poate avea însă consecinţe dezastruoase pentru economia braziliană deoarece poate scumpi exporturile acestei ţări. De asemenea, acest fenomen poate conduce la creşteri generalizate de preţuri pe pieţele internaţionale, alimentele putând fi primele afectate. 

Cu toate că autorităţile braziliene declară că sunt pregătite să cumpere "cantităţi nelimitate" de valută, există o reală îngrijorare în ceea ce priveşte fluxul nebunesc de valută. E clar pentru toată lumea că nimeni nu poate acumula la infinit cantităţi de valută. În aceste condiţii, guvernul se gândeşte să ridice taxa pe investiţiile de portofoliu. În prezent această taxă(introdusă anul trecut, tot pe fondul unei nebunii valutare) este de 2%, iar prin ridicarea sa se speră stoparea fluxului de bani.

Ceea ce mi se pare însă de-a dreptul nebunesc este faptul că recenta "inflaţie" de dolari de pe piaţa braziliană coincide cu programul chinezilor de renunţare la o parte substanţială a dolarilor din rezervă. Nu există informaţii conform cărora China ar fi vinovată pentru acest tsunami financiar, dar fac parte dintre cei care nu cred în coincidenţe. Este oare posibil ca eminenţele cenuşii ale chinezilor să fi devenit nervoase? Dacă răspunsul la această informaţie este afirmativ, am putea vedea în viitorul apropiat mişcări similare pe alte pieţe, în special în ţările care deţin resurse(să fie Rusia la rând?). Mergând cu această ipoteză mai departe, mă întreb ce se va întâmpla în momentul în care chinezii îşi vor da seama că planeta e prea mică iar criza prea mare pentru asemenea cantităţi de bani.

Noua provocare căreia trebuie să-i facă faţă Brazilia pare cu atât mai mare cu cât vine şi fondul terminării mandatului lui Luiz Inácio Lula da Silva, cel care este principalul "vinovat" pentru succesele economice ale Braziliei. Noua etapă probabil că va purta numele preferatei lui Lula, Dilma Rousseff. Rămâne să vedem cum vor fi combătute actualele şi mai ales viitoarele provocări ale interesantei economii sud-americane.

The Persuaders

1. A High Concept Campaign

Restul episoadelor:
2. Emotional Branding
3. The Times They Are A-Changin
4. The Science of Selling
5. Give Us What We Want
6. The "Narrowcasting" Future

...le puteti urmati aici.

P.S. Faptul că multe din studiile de caz prezentate în film reprezintă eşecuri răsunătoare e o dovadă în plus că lucrurile nu merg chiar aşa cum lasă unii de înţeles.

Coborarea militariei din pod

Marţi Olli Rehn urmează să prezinte o iniţialivă legislativă care va permite amendarea membrilor zonei euro în cazul în care nu reuşesc să-şi facă ordine în finanţele publice. În funcţie de modul în care va fi adoptată, iniţiativa se poate constitui într-un moment zero pentru zonă.

Conform unor informaţii, gradul maxim de îndatorare al unei ţări va trebui să fie de 60% din PIB, o restricţie care poate fi considerată o piatră de moară pentru anumite economii al căror grad de îndatorare a explodat. Într-adevăr, aceasta era o condiţie necesar a fi îndeplinită şi până acum, numai că, în cazul în care era depăşită mecanismele de intervenţie şi sancţionare ale Uniunii erau extrem de greu de pornit. Pentru cei care au depăşit acest grad de îndatorare, iniţiativa lui Olli Rehn prevede că trebuie prezentat un plan clar de reducere a gradului de îndatorare până la nivelul maxim acceptat. Este destul de greu de înţeles pentru moment cum va putea fi pusă în aplicare această reglementare şi, mai mult, va fi infinit mai greu de găsit planuri de realiniere a celor care au deraiat de mult de la acest nivel(vezi cazul Greciei).

În ceea ce priveşte cheltuielile, creşterea acestora nu trebuie să depăşească semnificativ creşterea de PIB estimată. Cu alte cuvinte, dacă pentru anul viitor estimezi o creştere de 2%, creşterea cheltuielilor nu va trebui să depăşească acest procent, iar în cazul în care se întâmplă, depăşirea nu trebuie să fie semnificativă(destul de vag acest termen). Aici este din nou neclar ce se întâmplă în cazul în care prevezi o creştere de 2% şi ai un picaj de 3%. Ştiu, pentru o economie serioasă aşa ceva se întâmplă în mod excepţional, dar ceea ce e excepţional la ei, la noi poate deveni frecvent.

Amenzile pentru depăşirea ţintelor prevăzute sunt de-a dreptul usturătoare, putând ajunge până la 0.2% din PIB-ul comunitar. Aici este punctul forte al iniţiativei deoarece orice exuberanţă va costa mult.

La prima vedere sunt tentat să cred că "s-a coborât milităria din pod". Reglementarea pare dură şi este menită a restabili disciplina în zona euro. Fie că suntem sau nu de acord trebuie să înţelegem un lucru logic: fără ordine nu se poate face nimic. În cazul euro era necesară de mult timp o "radicalizare" a regulilor care să facă statele membre conştiente de faptul că euro nu înseamnă ceilalţi ci noi.

Schimbare de macaz

În urmă cu o săptămână făcea senzaţie o ştire referitoare la intervenţia Băncii Japoniei pentru a opri aprecierea yen-ului. A rămas în urmă doar întrebarea "de ce?" însă mai nimeni n-a făcut vreun  efort să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat. Între timp lucrurile s-au mai calmat, iar speculatorii stau departe de yen deoarece acolo se fac jocuri puternice despre care vom vorbi în continuare.

Misterul mişcărilor masive din ultima vreme îşi are originea în China unde există o problemă de care ştie toată lumea: rezervele gigante de dolari. Cum este cunoscut, cantitatea colosală de monedă americană deţinută de chinezi se transformă, pe zi ce trece, într-un factor major de risc. Oficialii sunt conştienţi de problemă încă din 2007 când au început să-şi diversifice deţinerile. Cu tot acest efort susţinut, cel puţin din datele oficiale, nu rezultă să fi reuşit prea mult. Aici însă intrăm pe un teritoriu al nisipurilor mişcătoare deoarece datele publicate de chinezi pot fi considerate fanteziste. De multe ori China a fost acuzată că achiziţionează metale preţioase pe şest, că influenţează neortodox preţurile unor materii prime s.a.m.d. Rapoartele oficiale arată însă impecabil, de parcă nu s-ar fi mişcat nimic de la raportarea precedentă şi asta în ciuda unor dovezi evidente care ar sugera contrariul.

Revenind la problema rezervelor chineze, se speculează intens pe tema cantităţii de monedă americană deţinută. În timp ce statisticile oficiale vorbesc despre un procent de 65%, FMI estimează procentul la 62%. În mod evident, se remarcă o grabă suspectă a oficialilor de a mai subţia ceva din deţinerile în dolari. Schema folosită este, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: se achiziţionează valută a partenerilor comerciali în paralel cu cumpărări masive de obligaţiuni emise de statele respective. Interesul brusc pentru moneda respectivă conduce la aprecierea ei şi la o "încredere" atât de mare în respectiva monedă încât sunt necesare intervenţii ale băncii centrale pentru domolirea aprecierii. Domolirea, de fapt înseamnă achiziţionarea de dolari, adică o împărţire a riscului cu China, ţara care se află în spatele "interesului" brusc. E lesne de înţeles că puseurile descrise sunt foarte bine controlate astfel încât să nu producă valuri majore. Exact acest lucru s-a întâmplat atât cu yen-ul cât şi cu won-ul coreean(KRW).

Anumiţi analişti estimează că următoarea mişcare la care trebuie să ne aşteptăm va fi impunerea de către chinezi a yuan-ului în tranzacţiile bilaterale cu partenerii comerciali. Această practică ne este cunoscută din perioada comunistă când, în zona de influenţă sovietică, exporturile către URSS erau plătite în ruble. În timp ce atunci practica era impusă de sovietici pentru a economisi "preţiosul dolar", acum chinezii încearcă folosirea aceleiaşi tactici pentru a se proteja de "periculosul dolar". Poate vă puneţi întrebarea de unde vor avea partenerii Chinei yuani pentru a importa mărfuri de-acolo în condiţiile în care înregistrează deficit comercial în relaţia cu China. Păi au varianta să împrumute, adică o schemă experimentată de ceva vreme în relaţia China - SUA, numai că dolarul va fi înlocuit cu yuan-ul.

Chiar dacă a fost făcută discret, mişcarea de cumpărare iniţiată de PBoC nu putea rămâne nesesizată. Sau, mai bine zis, cât de discret te poţi mişca într-un magazin de bibelouri în condiţiile în care ţii în braţe un elefant care mai are şi obiceiul să dea din trompă. Aceasta poate fi şi una din explicaţiile precipitatei aprecieri de ieri a euro faţă de dolar. Nu vă grăbiţi însă să trageţi concluzii pripite. Chiar dacă chinezii se plimbă cu elefantul prin magazinul de bibelouri mai e o şansă să nu se observe nimic în cazul în care vânzătorul e surd sau face pe surdul. Eu tind să merg pe a doua variantă.

P.S. În înţelepciunea populară chineză există povestea lui Yu Gong care a mutat munţii, o snoavă care se potriveşte destul de bine situaţiei descrise în articol. Dacă munţii sunt dolarii din rezervă şi Yu Gong Banca Chinei, mă întreb totuşi cine ar putea juca rolul Împăratului Cerului? E o întrebare.

Ziua in care am devenit superficial

Cu toate că azi mă hotărâsem să atac un subiect ceva mai interesant, mă voi abate de la planul iniţial deoarece m-am hotărât să contrazic opiniile dintr-un articol recent publicat de Ziarul Financiar. Nu-mi stă în obişnuinţă să dau asemenea replici(necerute şi necitite de iniţiator), dar, cu toate acestea, astăzi voi face o excepţie. Articolul mă voi referi tratează "spinoasa" problemă a cursului şi-l are ca autor pe Daniel Dăianu(vezi aici).

Ideea principală ar fi că devalorizarea leului nu este o soluţie în condiţiile actuale şi că cei care propun o asemenea măsură sunt nişte indivizi superficiali, incapabili să înţeleagă funcţionarea mecanismului economiei autohtone. În mod cu totul evident, înainte de a porni analiza ar trebui să înţelegem că elegantul domn care tratează subiectul cu pricina are origini solide la BNR(dacă se poate spune aşa). Mai mult, aş spune că ideile enunţate în articol reprezintă mostre ale gândirii celor din Banca Centrală, iar întreaga încrengătură a demonstraţiei ne dezvăluie mecanismele care stau la baza luării unor decizii în instituţia amintită.

Referitor la inflaţie, autorul are următoarea opinie:

"În timp ce prin alte părţi se manifestă un spectru al deflaţiei, la noi trendul dezinflaţionist a fost inversat prin creşterea TVA. Drept este că în august inflaţia a fost mult sub aşteptări, ceea ce arată că efectele puseului nu au avut durabilitate."

Cu alte cuvinte gata? S-au terminat efectele creşterii TVA? Evident fals! Mai mult, cred că putem afirma(şi cu siguranţă vom observa acest lucru în perioada imediat următoare) că efectele inflaţioniste ale măririi TVA de-abia acum încep să se observe. Faptul că mărirea a avut loc într-o lună "moartă" şi pe nepregătite a făcut ca efectele măsurii să nu se simtă instantaneu. Toată lumea ştie că, luaţi pe nepregătite şi speriaţi de consecinţe, comercianţii şi-au făcut publicitate cu "subvenţionarea diferenţei de TVA". Ceea ce va urma în perioada imediat următoare va fi o creştere generalizată de preţuri care va da de lucru "artificierilor" implicaţi în lupta pentru combaterea inflaţiei. În faţa unei asemenea opinii putem lesne să înţelegem de ce ţintele de inflaţie sunt depăşite mereu: oamenii respectivi sunt tributari unei viziuni pe termen foarte scurt, iar concluziile pe care le trag sunt, de cele mai multe ori, pripite.

Ceea ce aşteaptă oficialii români este un comportament similar Ungariei(din perioada de după mărirea TVA) unde, după o perioadă scurtă de creştere susţinută a preţurilor, acestea au început să cadă forţate de contracţia consumului. La noi însă se observă fenomenul invers: comercianţii au menţinut preţurile în prima fază, iar acum le vor creşte sub impulsul unor pretexte diverse al căror punct comun este TVA-ul. Nu cred că vom asista la scăderi de preţuri şi pentru că o parte importantă a consumului este alimentată de piaţa neagră. Consumul fiscalizat cu preţuri în creştere are rolul de "argument" pentru piaţa neagră, puternic susţinută de factorul politic. Vi se pare că spun lucruri noi? 

În ceea ce priveşte cursul, Dăianu e categoric:

O depreciere sensibilă a leului ar diminua (prin inflaţie şi "efectul avuţiei"/wealth effect) veniturile reale, ceea ce ar afecta negativ consumul. Cum în România ponderea consumului în PIB este mai mare decât în alte ţări, influenţa via consum ar compensa, probabil, efectul de stimulare via exporturi. A gândi că un curs, de pildă, de cca. 5 lei pentru 1 euro nu ar bulversa situaţia internă denotă superficialitate.

Ei bine, aici e marea problemă de logică a lui Dăianu, ca de altfel a tuturor celor care privesc economia din diverse turnuri de fildeş. Ponderea consumului în PIB este, la ora actuală, un cancer al economiei autohtone. Aceasta pentru că ne-am învăţat să consumăm nesustenabil. În momentul în care consumul este alimentat într-o proporţie covârşitoare din importuri ai o mare problemă. Aceasta se traduce printr-un deficit perpetuu al contului curent care, oricât ar încerca să justifice teoreticienii, nu poate fi sustenabil! Chiar dacă deficitul este acoperit de investiţii, această acoperire are un caracter cvasi temporar. În momentul în care fluxurile se inversează(întotdeauna în cel mai prost moment), încep să-ţi tremure dinţii şi să cauţi finanţare pe la diverse FeMeIuri. Probabil am putea vorbi de deficit sustenabil în condiţiile în care importurile ar fi reprezentate de intrări de tehnologie, de echipamente care ar conduce la o eficientizare a activităţii economice. Cum în România s-a ajuns să se importe inclusiv mămăliga, putem spune că actuala pondere a consumului în PIB este nesănătoasă. Într-adevăr, în cazul unei devalorizări a monedei, pe termen scurt va scădea consumul, dar, în acelaşi timp, aceasta ar putea creea premisele unei dezvoltări a consumului intern. În mod clar, aceste lucruri nu se fac peste noapte şi este nevoie de un program coerent de sprijinire a investiţiilor, dar este mult mai bine decât să subvenţionez prin consumul meu economia germană, franceză sau italiană. 

Din păcate, soluţia alternativă la devalorizarea monedei este o restructurare haotică, precum cea care se desfăşoară în acest moment şi care, cum bine a observat Ilie Şerbănescu, nu face altceva decât să conducă la contracţii economice succesive într-o spirală a dezastrului. Sincer, nu ştiu cui foloseşte ţinerea artificială a cursului şi nici cine va plăti cei ~6 miliarde cheltuiţi până acum cu menţinerea sa. Cursul nu este decât o oglindă a economiei, iar menţinerea sa forţată nu face altceva decât să inducă o pseudo-stabilitate. Mai devreme sau mai târziu ne vom trezi din această dulce visare şi, pe fondul unui necesar din ce în ce mai mare de finanţare, vom fi nevoiţi să revenim la normalitate. Numai că atunci vom fi şi mai săraci şi mai nepregătiţi, dar vom constata pe propria piele un adevăr vechi de când lumea: economia, aşa cum e ea, lucrează în şi cu realitatea. Modelele teoretice cărora li se subordonează unii pot fi interesante în scop didactic, dar niciodată în lumea reală. Probabil acesta este şi motivul pentru care, în finalul articolului menţionat, Dăianu lasă poarta deschisă:

Nu resping ab initio o depreciere a leului ca politică de curs. Mai ales că după cum îmi sublinia Laurian Lungu, o politică de curs trebuie să ţină cont şi de evoluţia monedelor ţărilor din regiune, ca principali competitori pe pieţele UE. Dar se cuvine să avem în minte efecte pozitive şi indezirabile ale unei asemenea politici, să evaluăm beneficii şi costuri în mod temeinic.

Sunt scarbit

O duduie a cărei unică realizare(de care am cunoştinţă) a constat în defilarea în chiloţi pe la nişte concursuri internaţionale de miss, a fraudat un vot în Parlament. Din înregistrările video reiese limpede cum duduia fabrica cifre(chiar dacă spune că  numărarea voturilor nu intra în atribuţiunile ei, pe înregistrări se vede limpede cum pronunţa cifrele respective fără să se consulte cu ilustrul său secretar, monsieur Cotoi). Chestiunea, de o extremă gravitate, pune serios la îndoială apartenenţa României la Europa. Mai mult, aruncă în desuet una dintre cele mai importante instituţii a statului. Dacă e posibil să fraudezi la acest nivel, ce încredere mai poţi avea în stat? În mod normal simplul fapt de a te gândi la o asemenea ticăloşie este condamnabil. Punerea ei în practică însă este de neiertat! Cum nu suntem în faţa primei devieri de la normalitate, cred că trebuie luate măsuri dure. Condamnarea duduii la câţiva ani de închisoare cred că ar fi o măsură justă. Cum suntem în România, cel mai probabil, din nou nu se va întâmpla nimic, iar cazul va fi dat uitării. De-asta mi-e scârbă! 

P.S.

Mă gândesc dacă ar putea fi introdusă o lege care i-ar obliga pe cei care vor să fie aleşi(şi poate şi pe cei care ocupă funcţii de conducere în aparatul de stat) să susţină două teste ale căror rezultate să fie publice. Primul ar fi testul de inteligenţă, iar al doilea testul psihologic. În mod sigur am avea parte de mai puţini proşti şi/sau nebuni care să-şi afişeze obsesiile sau incompetenţele(sau ambele) timp de unul sau mai multe mandate. Sunt dispus să plătesc pentru asta!

Reintoarcerea la Batista

Săptămâna trecută, o ştire din Cuba a rămas doar la stadiul de "şi altele", cu toate că ea marchează începutul unor evenimente interesante în zonă. Este vorba de anunţul făcut de preşedintele Raul Castro cu privire la noua direcţie a economiei cubaneze. Conform acestuia, aproximativ 500 000 de angajaţi ai statului, urmează să se descurce pe cont propriu într-un mediu privat. Aceasta deoarece guvernul va permite înfiinţarea de întreprinderi particulare mici şi mijlocii. Cu toate că mulţi din criticii sistemului acuză faptul că prin această mişcare nu s-a făcut altceva decât privatizarea frizerilor şi a coafezelor, amploarea este de o mult mai mare anvergură, iar impactul va fi, în mod sigur, cel puţin radical.

Lipsit de anvergura celebrului său frate, Raul nu face altceva decât să încerce să mai salveze ceva din corabia comunistă. Iar modul în care o face este unul arhicunoscut, adică cel al capitalismului controlat de stat, care se mişcă în anumite limite şi de pe urma căruia are de câştigat statul comunist. Dacă ne-am uita puţin în istoria recentă a Cubei, am observa că, de fapt, prima mişcare de acest fel a fost cea de "privatizare" a turismului cubanez, atunci când o mare parte a zonelor turistice litorale au fost cedate unor companii străine care-şi desfăşoară activitatea sub reglementări stricte. Motivaţia lui Raul Castro pentru această nouă acţiune în favoarea unei economii particulare a fost cel puţin hilară, susţinând că s-a săturat să se spună despre Cuba că este singura ţară din lume unde poţi trăi liniştit fără să faci nimic.

În mod evident, nu aceasta este miza. Mai ales că, în acelaşi pachet legislativ, este legalizată achiziţia de proprietăţi imobiliare de către străini. Cu siguranţă, regimul de la Havana se confruntă cu o criză puternică generată de contracţia cererii de pe plan mondial. În aceste condiţii, nu ar fi decât două soluţii: austeritatea sau deschiderea. Pentru prima variantă ar fi nevoie de un lider carismatic, iar Raul e departe de ceea ce a fost şi este Fidel. Cea de-a doua variantă pare mai facilă deoarece ar rezulta o infuzie masivă de bani în Cuba ceea ce ar permite trecerea mai facilă a crizei. Într-adevăr, pe hârtile lucrurile arată bine, dar în realitate mai sunt câteva elemente care n-au fost luate în seamă. În primul rând, Cuba nu are expertiza necesară punerii în funcţiune a unei "economii comuniste" de piaţă viabile. Când vine vorba de un mix comunisto-capitalist, toată lumea se uită spre China. Acolo însă lucrurile nu au fost implementate brusc, ci în urma unor experimente desfăşurate pe o perioadă mai lungă de timp. Cuba, la ora actuală, nu are nici timpul şi nici banii necesari unor asemenea studii. Modul în care face această implementare a capitalismului este, cred eu, superficială şi nu ţine cont de o groază de variabile.

Cel mai probabil, în câţiva ani vom vedea cum regimul de la Havana se va prăbuşi pe fondul adâncirii propriilor slăbiciuni. Ce va urma nimeni nu ştie. Cel mai probabil un haos urmat de reînvierea lui Fulgencio Batista. Un Batista, în cel mai bun caz, mai luminat decât precursorul său.