Zece motive pentru care basescu trebuie sa plece. URGENT!

1. A forţat limitele Constituţiei transformând prevederi cât se poate de clare în elemente discutabile. Introducerea acestei relativităţi a prevederilor legale s-a extins la nivelul întregii societăţi.

2. Nu a fost niciodată preşedintele tuturor românilor ci numai al intereselor sale şi a clicii din jurul său. Se află într-un dubios cerc de interese economico-politice ale cărui rădăcini conduc către defunctul KGB.  

3. Guvernează prin intermediul unei false majorităţi care nu respectă opţiunile electoratului. Aceasta a sporit neîncrederea populaţiei în procesele democratice.

4. Prin intermediul lui Sandybell - Monica Macovei a generat o politizare excesivă a sistemului juridic, o subordonare a Procuraturii şi DNA. Eşecul sistemului juridic autohton este cauzat în principal de această semi-libertate care permite unui singur om să exercite o presiune fantastică asupra sistemului pentru realizarea propriilor interese.

5. A transformat Curtea Constituţională într-o instituţie politică numind judecătorii după bunul său plac, prin încălcarea tuturor cutumelor. În prezent, Curtea Constituţională are o reputaţie execrabilă, singura opţiune pentru această instituţie  rămânând desfiinţarea.

6. Păstoreşte un guvern incompetent care a condus ţara în haos şi dezastru economic. Singura calitate a lui boc este slugărnicia. Marea majoritate a banilor sunt gestionaţi de o individă dubioasă cocoţată în funcţia de ministru numai ca urmare a capriciilor lui băsescu.

7. A făcut concesii inexplicabile Ungariei generând tensiuni etnice în interiorul ţării. Se comportă ca un vasal al premierului extremist al Ungariei. Mai mult, a sprijinit candidatura pastorului László Tőkés la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European, dând o greutate fantastică vocii extremiştilor în forul continental. Propunerea pripită de regionalizare a condus la exacerbarea relaţiilor interetnice şi la reactivarea contestatarilor Trianonului.  

8. Şi-a bătut joc de istoria naţională cu interpretări aberante ale unor evenimente de importanţă capitală pentru naţiune. Declaraţia sa referitoare la Regele Mihai relevă o incultură crasă, o ticăloşie exacerbată(prin susţinerea pe faţă a intereselor lui Paul Lambrino) şi a reuşit să genereze reacţii internaţionale vehemente. 

9. A promovat o politică externă dezastruoasă. Limbajul radical folosit în relaţia cu Rusia a generat pierderi substanţiale ale economiei autohtone în relaţia cu această ţară. Cu Franţa, ţara care altătdată era avocatul nostru necondiţionat, suntem în prezent în cele mai reci relaţii din istorie. Natura conflictuală a lui băsescu, comportamentul său de alcoolic revanşard ne-au izolat la nivel european, episodul Schengen fiind cea mai recentă dovadă în acest sens. Poate cel mai grav element al politicii externe a lui băsescu a fost reprezentat de declaraţia belicoasă şi iresponsabilă la adresa Chinei, un prieten tradiţional al României. Răcirea relaţiilor cu China reprezintă un element dezastruos care va fi extrem de greu de reparat.

10. Venirea la conducerea FMI a lui Christine Lagarde va conduce la schimbarea treptată a atitudinii instituţiei faţă de România. Cât timp băsescu va fi la Cotroceni vom culege roadele politicii sale aberante faţă de Franţa. 

Pentru acestea şi pentru multe altele, băsescu ar trebui să plece urgent de la Cotroceni. Momentan, prin intermediul unor indivizi labili din  punct de vedere juridic, se ţine cu disperare de funcţia actuala deoarece e singurul mod în care poate evita răspunderea pentru nelegiuirile făcute în trecut şi prezent. Nu trebuie uitat însă că prin acţiunile de până acum băsescu se face vinovat de înaltă trădare. Timpul trece în defavoarea lui. Asta ar fi vestea bună, dar vestea proastă este că, fiecare moment în care acest individ se află în fruntea statului curge şi în defavoarea noastră.

Misteriosul domn Weber. Axel Weber.

Trebuie să recunosc acum că una din predicţiile mele e pe cale să fie contrazisă de realitate. E vorba, aşa cum probabil v-aţi dat deja seama, de mult-disputata şefie a FMI. În urmă cu ceva vreme eram ferm convins că urmaşul lui DSK va fi Axel Weber. Mă bazam atunci pe ieşirea lui suspectă din prim-planul finanţelor europene. Evoluţia evenimentelor însă pare a mă contrazice deoarece Christine Lagarde este din ce în ce mai aproape de funcţia amintită, în timp ce Axel Weber s-a retras într-un con de umbră. Mai mult, odată cu suportul arătat de China pentru candidatura franţuzoaicei, drumul acesteia către cea mai înaltă funcţie în FMI pare mai lin şi mai clar ca oricând.

Pe de altă parte, Axel Weber, fostul şef al Bundesbank, a ieşit ieri cu declaraţii pentru prima dată de când a demisionat din funcţia cheie pe care a deţinut-o până în aprilie. Şi, aşa cum a obişnuit, declaraţia sa a fost una directă, fără ocolişiuri şi fără urmă de diplomaţie. Astfel, Weber a declarat nici mai mult nici mai puţin decât că Europa ar trebui să garanteze integral datoriile Greciei. Altfel, cu măsuri parţiale, singura alternativă pentru Atena ar fi intrarea în default. Prin această declaraţie devine clar motivul pentru care Weber a părăsit atât de precipitat funcţia: felul său direct de a spune lucrurilor pe nume nu se potriveşte deloc cu modul duplicitar de a face politică al factorilor de decizie europeni. Cu toate că pentru toată lumea este clar că fără un ajutor susţinut şi categoric Grecia va intra în incapacitate de plată, europenii merg în continuare cu jumătăţi de măsură, chiar dacă această politică nu face altceva decât să întârzie decizia şi să agraveze situaţia. 

Opinia lui Weber este una de bun simţ. Cu toate că nimeni nu o recunoaşte, Grecia are în primul rând nevoie de credibilitate pentru a-şi putea pune ordine în muntele de datorii pe care le-a acumulat. Restructurarea, amânarea şi contractarea unor noi împrumuturi sunt măsuri temporare. Oricât de mult ar vrea oficialii europeni să lase altă impresie, realitatea este că grecilor li se aruncă un amărât de colac de salvare în condiţiile în care au nevoie de un vapor pentru a putea scăpa. Cu toate că garantarea datoriilor ar putea fi considerată o facilitate nepermis de mare care s-ar face unei ţări membre, ea este mişcarea logică în condiţiile în care se doreşte o dezvoltare a UE. Tot mai mulţi analişti avertizează asupra faptului că Uniunea nu poate continua aşa. Fără o radicală integrare şi coordonare economică, moneda şi, în sens mai larg, noţiunea de spaţiu comun european îşi pierd sensul şi fundamentele. Nu poţi susţine o monedă unică fără o integrare economică. Cu toate că sunt diferenţe enorme între membrii UE, o politică economică unică sau, mai bine spus, unitară este mai mult decât necesară. În momentul în care Grecia va fi privită ca o regiune a Europei lucrurile vor putea fi considerate normale. Altfel, atâta timp cât se va mai vorbi în termen de noi şi ceilalţi, lucrurile vor merge din rău înspre mai rău.

Intervenţia lui Weber arată că, deşi retras la catedră, rămâne un individ influent şi o voce puternică. În condiţiile în care UE va trata cu responsabilitate problema grecească, putem spune că mai există şansa unui viitor comun. Altfel, nu vom asista decât la radicalizarea atitudinii membrilor şi la generarea unor nefaste mişcări centrifuge. Suntem încă în momentul în care se mai poate face ceva, pare a spune Weber. Dacă se va face va fi OK, altfel nu putem trata actualul compromis referitor la ajutorarea Greciei decât ca pe o gură de oxigen. O gură care ar putea permite celor care-şi dau seama de situaţie un exit din faţa viitorului uragan.

Inside Job

• Partea a II-a
• Partea a III-a
• Partea a IV-a
• Partea a V-a

Salonul aeronautic de la Paris: cine caştigă?

Luat de valul infectei şi demagogicei noastre politici internei am trecut peste unul dintre cele mai importante evenimente ale momentului, anume Salonul Aeronautic de la Paris. Început sub auspicii nefaste generate în principal de starea precară a economiei mondiale, Salonul pare a se dovedi un succes deplin. Spectaculozitatea exponatelor, demonstraţiile care te lasă fără aer şi entuziasmul participanţilor sunt elemente care te proiectează într-o cu totul altă lume. Dar cel mai important element care măsoară eficienţa unui asemenea eveniment este numărul şi volumul contractelor semnate. Ei bine, şi din acest punct de vedere, regalul aviatic de la Paris pare a se îndrepta către succes.

Poate cel mai interesant şi, în acelaşi timp, atractiv element este rivalitatea dintre cei doi mai constructori: Airbus şi Boeing. La fiecare pas simţi elementele războiului pe viaţă şi pe moarte care se dă pe toate fronturile. Cei doi giganţi sunt interesaţi să cucerească puncte pe toate planurile. A ţinut prima pagină a ziarelor accidentul stupid care a făcut imposibilă multaşteptata demonstraţie a gigantului A380. Evident, rivalii de la Boening s-au bucarat deoarece imposibilitatea de a se ridica de la sol a balenei zburătoare le-a sporit succesul la lansarea şarpelui 747-8, la ora actuală cel mai lung avion din lume.

Este desigur o plăcere să te plimbi şi să te laşi copleşit de amintita rivalitate, dar, până la urmă, time is money. Aşa se face că, în final, show-ul aeronautic va fi evaluat de către participanţi nu prin prisma votului popular ci, aşa cum am mai spus, prin cea a vânzărilor. Chiar dacă şi la capitolul contracte rivalitatea Airbus - Boeing este cea care atrage atenţia, mă voi referi la un eveniment aproape secundar, dar care cred că are şansa de a se transforma în trend.

Desigur, cumpărătorii aflaţi în prim plan sunt marile companii aeriene care preferă să-şi transforme semnările de contracte cu unul dintre producători în show-uri. Dincolo de aceste spectacole poleite, a atras atenţia declaraţia şefului de la Ryanair care s-a arătat interesat de achiziţia unor avioane ... chinezeşti. Este vorba de viitorul C919, un avion cu care chinezii de la Commercial Aircraft Corp. doresc să spargă duopolul Airbus-Boeing. Cu toate că mulţi au catalogat afirmaţia lui Michael O'Leary ca fiind un element de presiune în negocierile pe care Ryanair le poartă cu Boeing, cred că achziţia de la chinezi este un element destul de apropiat de modelul de business al firmei. Nu pot să uit un interviu acordat BBC de către O'Leary în urmă cu aproape un an în care enumera modalităţile prin care va încerca să facă zborurile cu Ryanair mai ieftine decât sunt în prezent. Personal am rămas şocat în momentul în care a amintit că firma sa se gândeşte serios să taxeze mersul la toaletă, să elimine copilotul şi chiar să accepte pasageri care călătoresc în picioare. Şi e evident şocant deoarece, în afară de toaletă, restul propunerilor sunt în prezent de neacceptat pentru autorităţile de reglementare. Mai mult, O'Leary se arăta extrem de interesat de tehnologiile de zbor automate, fără pilot, tehnologii care ar putea conduce la ieftiniri substanţiale ale biletelor de călătorie. 

Privit din punctul de vedere de a face business al Ryanair, achiziţia de aeronave chinezeşti are o probabilitate destul de mare. Daca te uiţi la banii pe care i-ai putea încasa din taxarea unei toalete, e clar că discountul cu care poţi lua o aeronavă e extrem de interesant pentru tine. Având în vedere numele şi prestigiul Ryanair, chinezii ar putea lăsa mult din preţ pentru a-şi asigura o intrare triumfală pe piaţă. Ipoteza unei presiuni pe care Ryanair ar exercita-o către Boeing este respinsă atât de către O'Leary cât şi de către analişti. De altfel, irlandezul a declarat în stilu-i caracteristic: “We’ve no interest in trying to muscle Boeing, because we can’t. But clearly with the development of the C919 there’s a credible low-cost alternative to the 737 and the Airbus A320”.

Punând cap la cap toate elementele acestui puzzle putem spune că, după ce au spart gheaţa aviaţiei militare, chinezii încep să pună presiune pe aviaţia civilă. Chiar dacă s-ar adresa numai imensei pieţe interne, Comac ar putea să obţină o cotă substanţială de piaţă şi, în final, să reuşească să-şi facă simţită prezenţa pe piaţă. Chinezii însă ştiu că lupta de acasă e ca şi câştigată, motiv pentru care par mai interesaţi de a face breşe în pieţele tradiţionale ale celor doi mari producători. Ryanair e cu siguranţă un nume foarte bun pentru început. Ar putea urma alte nume din zona low cost care pot pregăti intrarea Commercial Aircraft Corp. of China în lumea greilor. Cu toate că mai e mult până acolo, cred că a început deja să se creioneze o tendinţă.

Basescu a ales: ramane demagog!

Am asistat ieri la un circ generat de un individ aflat in delirium tremens. N-am înţeles foarte bine rolul şmenarului politic băsescu în ceea ce priveşte modificarea constituţiei sau a arhitecturii regionale a României. Şi n-am înţeles-o din cauză că preşedintele nu are acest rol. Desigur, dacă ar fi fost vorba de un preşedinte normal probabil că n-am fi avut parte de circ, dar cum, din nefericire, cel mai înalt post al statului este ocupat de un găinar, rezultatele nu întârzie să se arate.

De fapt, băsescu n-a vrut decât un singur lucru: să le sugereze ungurilor că există o înţelegere cu opoziţia pentru structura regională şi, în final, să forţeze aberanta chipurile reformă a administraţiei locale. Din nefericire pentru el, transmiterea în totalitate a întâlnirii cu liderii USL n-a lăsat loc de interpretări şi întreaga încercare de manglire a partenerilor politici s-a transformat într-un eşec răsunător. Într-o ultimă încercare disperată l-a întrebat discret pe Antonescu dacă mai rămân în opoziţie. Răspunsul acestuia, anume că preşedintele ar trebui să aibă alte griji mai mari l-a lăsat KO. Nervos din cauza ratării obiectivului, a ieşit în final pe post pentru a-i înjura pe cei care i-au stricat jocurile. Penibil!

Încercările sterile ale lui băsescu de distragere a atenţiei publicului de la dezastrul guvernării sale încep să fie sortite eşecului. Ultima găselniţă, promovată cu insistenţă de posturile de o mare respiraţie intelectuală gen OTV, este cea referitoare la prezumarea caracterului licit al averii. Prin această încercare penibilă, băsescu vrea să convingă prostimea că el va fi cel care le va oferi ultimul circ posibil: acela de confiscare a "averilor bogătaşilor". Bineînţeles că demagogul de serviciu nu are de gând să promoveze aşa ceva deoarece el şi familia sa s-ar număra printre primele victime. Însă ştie că e un lucru care funcţionează la prostime şi încearcă să se agaţe cu disperare de el. Mai mult, ştie că a funcţionat la Vadim în 2000, aşa că se gândeşte că va merge şi acum. Probabil că în gândirea sa comunistoidă, ameninţarea  cu Legea 18 ar trebui să fie un lucru care să sperie pe toată lumea. Poate că aşa se va întâmpla, dar sperietura în ziua de azi nu înseamnă altceva decât mutarea unor bani în locuri în care proprietatea nu este subiect de negociere politică.

Din nefericire pentru noi, comportamentul demagogic al lui băsescu va prelungi circul încă cel puţin un an. Simţind că timpul curge în defavoarea sa va încerca să se agaţe de putere cu orice preţ, generând crize politice, atacuri aberante şi propuneri abracadabrante. E o veste proastă pentru noi: circul va continua şi, din nefericire, asta ne-ar putea fi fatal. Dar, până la urmă, cui îi pasă? Încă sunt destui prostălăi care-l susţin.

Deranjul sirian

De ceva vreme în Siria se desfăşoară o luptă surdă, dar, cu siguranţă, extrem de importantă în din ce în ce mai complexa tablă de şah a Orientului Apropiat. Mişcările de stradă, protestele, opoziţía din ce în ce mai radicală, toate acestea sunt elemente pe care mass media le aruncă în prim plan pentru a sugera un iminent sfârşit al crudului dictator. Desigur, acesta este modul superficial de a judeca lucrurile, specific celor care nu au habar de realităţile lumii de-acolo. Situaţia din Libia ne demonstrează că a acţiona într-un mod pripit, bazându-te pe scenarii simpliste nu este decât o cale sigură către pierderi şi complicări ale situaţiei.

În ceea ce priveşte Siria, manifestările şi opoziţia unor triburi nu reprezintă nicidecum o noutate. Situaţii similare celei din Daraa au fost cunoscute şi de tatăl actualului preşedinte care a preferat democraţia tancurilor şi a mitralierelor pentru a stabiliza rapid şi eficient situaţia din ţară. Bashar al Assad însă pare a avea, cel puţin la nivel declarativ, o reţinere în a utiliza forţa. Desigur, aceasta nu a împiedicat forţele de ordine şi armata să facă uz de violenţă. Numărul victimelor adus în prim plan de opozanţii regimului stă mărturie faptului că între declaraţiile prezidenţiale şi realitatea străzii e o diferenţă covârşitoare. Diferenţă care este dată, în primul rând, de interesele aparatului din jurul preşedintelui.

Discursul de ieri de la Universitatea din Damasc nu face altceva decât să continue logic seria discursurilor anterioare. Dacă în urmă cu trei luni spunea oarecum filozofic în faţa Parlamentului că "nimeni nu poate contrazice existenţa unei conspiraţii deoarece conspiraţia face parte din natura umană", ieri a subliniat că în ceea ce priveşte revoltele trebuie să se facă o distincţie clară între cei care protestează şi cei care au fost înarmaţi(conspiratorii). În timp ce primii au dreptate(sugerând chiar că au şi libertatea s-o facă), ceilalţi reprezintă duşmanii tuturor sirienilor. În acest fel a legitimat oarecum folosirea forţei de către armată şi poliţie. De asemenea, sunt interesante promisiunile sale de reformă şi de democratizare a societăţii. Asemenea promisiuni sunt rostite în fiecare discurs, dar nu sunt puse în practică niciodată. Mai mult, contrar tonului pacifist din discursuri, reacţiile autorităţilor sunt cât se poate de dure. Cu siguranţă numărul victimelor de până acum confirmă acest lucru.   

În timp ce politicienii americani şi o mare parte a observatorilor politici îl văd pe al-Assad ca fiind o victimă sigură a complexei revoluţii care a cuprins Siria, cei care sunt apropiaţi de situaţia de-acolo preferă să-şi exprime deocamdată numai rezerve. Nu poate fi contestat faptul că din cauza greutăţilor economice şi a nivelului precar al drepturilor omului liderul de la Damasc este văzut negativ de către o parte importantă a populaţiei. Problema este că aceasta pare a fi numai o reacţie volatilă a populaţiei. Ca şi în cazul liderului libian, în cazul unei ameninţări, societatea se poate polariza rapid şi, nu ştiu de ce tind să cred că în Siria majoritatea covârşitoare s-ar putea grupa în jurul lui al-Assad. Cu toate că poate părea o afirmaţie hazardată, trebuie să înţelegem că Siria este ceva între Iran şi Turcia. Cu toate că are un regim dur, de inspiraţie iraniană(doar din punct de vedere al exercitării puterii), nu există discriminări religioase şi nici manifestări extreme ale religiei în legislaţie. Economia privată(atât cât este permisă) este deosebit de dinamică. În cazul în care reformele promise de al-Assad ar fi puse în aplicare, Siria ar putea cunoaşte o dezvoltare accelerată, chiar dacă acum se află într-o situaţie deosebit de dificilă. Însă orice eliberare a supapei statului echivalează cu o scădere a puterii preşedintelui şi, automat, a întregului cerc de putere din jurul său. Al-Assad e conştient că o fisură în cercul puterii este mai gravă decât orice revoluţie tribală din ţară, motiv pentru care trebuie să găsească o formulă de echilibru. 

Mulţi se întreabă când vor interveni forţele NATO acolo. Personal cred că nimeni nu mai riscă un atac aiuristic. Americanii speră să vadă regimurile din Siria şi Iran mâncate din interior. După eşecul din Libia nu cred că vor mai risca un atac împotriva Siriei, mai ales că al-Assad, la fel ca şi Gaddafi, nu prea are unde să fugă şi ar lupta până la capăt. Mai mult, atât Europa cât şi America sunt secătuite financiar, iar deschiderea unui nou front este puţin probabilă. Pe moment, lucrurile par a fi favorabile lui al-Assad, însă totul depinde de ceea ce va face de-acum înainte. Dacă va înţelege provocările cu care se confruntă şi-ar putea prelungi şederea pe fotoliul de preşedinte şi ar putea spera la un exit paşnic. Altfel viitorul său poate deveni extrem de problematic. Contrar unor percepţii superficiale, viaţa în spatele tancurilor este mult mai complicată şi mai nesigură. E un lucru pe care dictatorii îl înţeleg abia în ultima zi.

Can a "Green" Business Also be a Profitable One?