2017 - ce urmeaza

După un 2016 obositor, 2017 promite multe. Suntem la început de an şi e normal să fim optimişti. Însă e bine să ne menţinem pe un teritoriu obiectiv şi să încercăm să extragem principalele tendinţe, să identificăm vectorii principali şi, în funcţie de rezultate să creionăm cât de cât profilul evoluţiilor viitoare.

Fără doar şi poate, evenimentul cel mai influent pentru anul care vine este reprezentat de alegerea lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al S.U.A. Măsurile radicale anunţate, precum şi previzibila schimbare din temelii a administraţiei americane, promit să mute centrele de greutate ale lumii, să reseteze anumite relaţii şi să reevalueze modul în care arată lumea.

Bandiţii - încercare de rechizitoriu

Stăteau pitulaţi pe raftul librăriei. Erau ei, toţi, nu lipsea niciunul. Se ascunseseră acolo crezând că nu vor fi remarcaţi. Mi s-a părut că tremurau, dar m-am înşelat. Bandiţii nu tremură niciodată. Am simţit-o în momentul în care i-am luat în mână. Stăteau fermi, între coperţile cărţii, fără pic de tremur, fără pic de ezitare.

Iată-ne aşadar în faţa celui de-al doilea episod al trilogiei marginalilor propuse de Vasile Ernu. Este o iniţiativă inedită în literatura română. Desigur, n-am dus lipsă de descrieri ale marginilor, despre incursiuni în viaţa periferiei, însă toate acestea abordau marginea conectată, marginea care este parte a societăţii.

Viaţa fără cash

Iniţial s-a început cu ştiri pozitive. Iată cum - se spune în articolele dibaci strecurate în media oficială - în societăţile nordice(se putea altfel?), cele mai dezvoltate din lume, cash-ul a dispărut în mod natural. Şi se continua cu descrierea paradisului în care chiar şi ziarele le cumperi cu card-ul. O lume minunată în care mizerabilii bani fizici au fost desfiinţaţi. Iată adevărata civilizaţie!

Dacă totul ar fi rămas la nivel de articol, poate că ar fi fost o altă ştire din imensul balast informaţional pe care-l înghiţim zilnic. Însă aceasta n-a fost o simplă ştire. Ea a făcut parte dintr-o campanie mondială, care a constat în articole detaliate, reproduse în toate limbile imaginabile. De la marile agenţii de presă şi până la ziarele locale, într-o „magie” de neînţeles, toţi au preluat ştirea despre paradisul nordic. Iar lucrurile nu s-au terminat aici.

Ministerul Adevărului îşi începe oficial activitatea

Ca de fiecare dată, orice jug suplimentar trebuie să aibă o justificare rezonabilă. Taxele şi impozitele sunt justificate de dorinţa noastră de a trăi mai bine. La fel şi „hibele” din legislaţie care permit scurgeri de miliarde de euro către entităţi privilegiate, în defavoarea celui a cărui dorinţă, chipurile, se află la baza agresivităţii statului. Sunt lucruri care funcţionează prost de când lumea! E un adevăr cu care ne-am obişnuit. Însă, la fel de adevărat este că, până la urmă, răfuiala dintre stat şi cetăţean are episoade în care lucrurile se reglează, în principal sub presiunea celor mulţi.

Ce faci însă atunci când agresorul nu este statul, ci o instituţie privată? Aici lucrurile sunt mai complicate, deoarece instituţia în cauză face totul legal. Se bazează pe legea în vigoare şi îşi apără „justificat” interesele. Mi-e teamă că, într-o astfel de situaţie, presiunea populară este inutilă, iar alte acţiuni sunt sortite eşecului. Iată-ne intraţi într-o cursă fără ieşire!

Hotia ca element esenţial al interesului national(pamflet)

Nu cred că este subiect mai dezbătut în ultima vreme decât cel referitor la corupţie. Oriunde te uiţi vezi personaje disperate înfierând hoţia şi corupţia care, spun ei, domină biata ţărişoară. Din cauza hoţiei generalizate nu ne dezvoltăm, din cauza furtişagurilor de zi cu zi ne zbatem în sărăcie.

Şi, cum hoţia e atât de adânc implantată în fibra naţională, lupta e cu atât mai dramatică. De-aceea au fost inventaţi komisari neiertători precum Kovesi sau Morar, de-aceea e necesar ca lupta împotriva acestui fenomen să fie precum revoluţia permanentă a comuniştilor. E clar că avem nevoie de-o cruciadă sângeroasă în care, odată pentru totdeauna, să se taie în carne vie, să elimine şi de la noi atât de păguboasa meteahnă.

Pedepsirea copilului neascultător

Iată-ne la capătul unui nou spectacol. De data aceasta cu final neaşteptat pentru mulţi, în special pentru cititorii manipulaţii de presa mainstream. Trump câştigă alegerile propulsat fiind de ceea ce numim „America profundă”, acea Americă a cărei agendă a fost întotdeauna străină de subiecte precum corectitudinea politică, globalizare, agenda gay s.a.m.d. Altfel spus, America pe care o iubim, America lui John Dos Passos, aceea aflată în căutarea propriilor rădăcini şi nicidecum disperată întru ruperea oricărei legături cu trecutul.

Trump a câştigat lupta! Probabil, o explozie sinceră de bucurie populară va izbucni de la un mal la celălalt al Continentului. Suntem obişnuiţi şi ştim: asta e Norteamérica. Mulţi răsuflă uşuraţi. Şi nu numai în America, ci în toată lumea. Toţi îşi pun speranţele în Trump; el estre cel care învinge diavolul globalizării, iar mulţi îl şi văd călărind pe un cal alb. Nu vă grăbiţi!

Lumea reală arată mult mai rău decat cea din teoria conspiratiei

Nu cred că nu v-aţi delectat până acum cu poveştile din zona teoriei conspiraţiei. Citindu-le ai impresia că intri într-o lume similară celei a poveştilor spuse în copilărie la gura sobei. Afli nume neştiute, conexiuni la care nu te-ai fi gândit niciodată într-o spirală de evenimente de-a dreptul halucinante. Extratereştrii se întrepătrund cu explozii ciudate, cutremurele sunt generate artificial de organizaţii necunoscute, viruşi din laborator sunt aruncaţi fără discernământ asupra unor oameni nevinovaţi s.a.m.d.

La un moment-dat ţi se ia de-atâta polologhie şi simţi nevoia să te întorci în lumea reală. Chiar dacă fragmente din poveştile citite ţi se-ntorc obsedant în minte. Şi-apoi, văzând unele coincidenţe, orice om normal se-ntreabă: oare ceva din toată această nebunie e adevărat? Evident, răspunsul raţiunii vine prompt:„NU! Dacă doar 1% din ceea ce se afirmă acolo ar fi adevărat, atunci ar însemna că lumea e cu fundu-n sus”.