Cum stăm?

Aşa cum v-am spus ieri pe Telegram, războiul începe să se generalizeze. Guvernul german a decis naţionalizarea subsidiarei Gazprom de acolo, subsidiară care deţine 25% din capacitatea de stocare a ţării. Problema care se pune este una de legalitate. Guvernul german spune că nu poate lăsa la dispoziţia unei entităţi precum Gazpromul o problemă de interes naţional. Însă trebuie să remarcăm că absolut tot ce are Gazpromul acolo este investiţia lor, iar gazele aflate în depozite sunt gazele lor. Mai mult, compania n-a dat niciun semn că ar vrea să saboteze în vreun fel Germania. O să vă întreb cărei legislaţii i se supune această acţiune? Ce anume lege din toate codurile legislative vestice stipulează că dacă eşti rus trebuie să ţi se confişte averea? 

Lucrurile sunt mai mult decât grave. Asta pentru că lumea se împarte în tabere diametral opuse. În timp ce Rusia e decisă să meargă până la capăt, China încă face un balet şi asta nu numai din cauza alegerilor interne unde tabăra tradiţională se bate cu o tabără liberală, mai înclinată spre SUA. 

Trebuie să începem de la nevoile fundamentale ale omului. Omul are nevoie de mâncare, de îmbrăcăminte, de un acoperiş deasupra capului. Fără a satisface aceste nevoi nu putem vorbi despre civilizaţie. La nivelul actual de dezvoltare a omenirii absolut toate aceste nevoi au la bază o singură resursă: energia. Dacă ai energie poţi cultiva legume şi la Polul Nord, poţi face ferme oriunde pe lumea asta, indiferent de intemperii. Vrei să mănânci? Ai nevoie de energie. Vrei să te îmbraci? Îţi trebuie energie? Vrei să te adăposteşti? Fără energie nu ai unde. 

Înainte aveastă energie, în cea mai mare parte a ei, era energia naturală a omului şi a animalului său. Arai ogorul, cultivai şi strângeai cu forţa braţelor tale şi a animalelor pe care le deţineai. Casa ţi-o construiai tot tu, iar de îmbrăcat te îmbrăcai cu ceea ce produceai în gospodărie. Acum totul s-a schimbat. Casa ţi-o construieşte o firmă, folosind echipamente automate şi personal specializat, mâncarea ţi-o iei din magazin „pentru că e mai ieftin”, iar de îmbrăcat te îmbraci tot de la magazin din aceleaşi raţiuni. Dacă un om din secolul XIX ar fi pus în faţa unui exemplar de  acum ar avea impresia că se află în faţa unui handicapat. Asta pentru că omul de azi e lipsit de putere şi incapabil să supravieţuiască în afara incubatorului pe care şi l-a creat. Incubator care, ce să vezi, consumă energie!

Încă de la începutul secolului XX cele mai mari afaceri s-au făcut cu energia. De ce, e simplu de înţeles: pentru că aceasta stă la baza civilizaţiei noastre. Dacă n-ar exista energia care ne întreţine, probabil că mai bine de 80% din populaţie ar muri. Paradoxul energetic constă în faptul că ţările bogate în energie de bază sunt printre cele mai sărace din lume. Asta pentru că fostul colonialism al secolelor trecute s-a transformat într-un colonialism economic. Între statele bogate în resurse şi puterile coloniale s-au interpus companiile de procesare a energiei care aparţineau celor din urmă. Degeaba ai resurse dacă nu le poţi exploata. Satele bogate îţi prescriau „reţeta succesului”: companiile lor „investeau” la tine şi-ţi dădeau o parte din preţul resursei. Parte care era mizerabilă. De ce era aşa? Pentru că, de data aceasta, intra în joc interesul companiei care dicta că respectiva ţară trebuie să rămână săracă. O ţară săracă presupune costuri salariale mici, deci profituri imense pentru companie. Profituri care se regăseau în ţara sa de origine. Iată schema de fraudare inventată de lumea aşa-zis civilizată. 

Treaba a funcţionat impecabil până pe la mijlocul secolului XX, dar a început să scârţâie de prin anii 60 şi s-a amplificat în anii 70 şi 80. Atunci am avut cele mai mari crize din care a rezultat o creştere a preţului petrolului. De-atunci vine şi sloganul american „trimiteţi armata peste ei ca să ne luăm petrolul”. Petrol care era ... al cui? Cu siguranţă nu al americanilor, englezilor s.a.m.d. Şi tot atunci am avut ruperea monedei de aur şi înlocuirea cu un ipotetic petrodolar, ceea ce a calmat oarecum situaţia internaţională, aducând o mai bună „retribuţie” pentru producătorii petrolului.

Anii 90 au cunoscut picajul comunismului şi au salvat in extremis sistemul economic occidental. Picajul ţărilor din Est a înlesnit două deschideri teribile: în primul rând a oferit o piaţă proaspătă şi neatinsă companiilor occidentale, însă, cel mai important, a oferit o deschidere către imensele resurse ale Rusiei. SUA a încercat să stabilizeze situaţia de acolo pentru ca apoi să profite cu strategia clasică: privatizări dubioase şi exploatarea sărăciei. Şi chestiunea părea că merge ca unsă: oligarhii reuşiseră să pună mâna pe o halcă imensă a economiei sovietice. De exemplu, Mihail Hodorkoski reuşise să concentreze în mâna sa aprope 20% din producţia petrolieră a Rusiei devenind cel mai bogat om de acolo şi al şaisprezecelea în ierarhia mondială. De altfel, Hodorkoski era doar un intermediar, intenţia sa fiind aceea de a vinde Yukos  unui gigant petrolier american. 

Putin a pus stop întregii scheme de fraudare a statului rus şi de atunci a fost văzut ca inamic public. Desigur, pregătirea sa l-a ajutat într-o primă fază să pareze bănuielile occidentale, însă totul a devenit transparent atunci când a început să se opună făţiş tentativei de a ştrangula Rusia. 

Neocolonialismul presupune ca, în lipsa unei înţelegeri „economice”, să fii anihilat cu armata. Cam asta s-a întâmplat cu Rusia. În ciuda faptului că existau două tratate de bază între ruşi şi americani: cel de la Yalta şi cel de la Malta, acordurile au fost încălcate grosolan de către SUA. Ţările estice au fost integrate în NATO, iar în fostele republici au început să desfăşoare activităţi propagandistice. Georgia a fost prima republică pe care americanii au scos-o din structura rusească de securitate. Au încercat să continue în Abhazia, dar ruşii au reacţionat violent, oprind tentativa de pătrundere. Apoi a urmat Ucraina. Aici americanii au aplicat un tratament mult mai pervers, împrumutând ţara pentru achiziţia de armament şi spălarea de bani. Au reuşit ca în câţiva ani să transforme Ucraina dintr-o fostă republică sovietică plină de corupţie într-o mega-escrocherie de talie mondială. Ucraina a devenit maşina de spălat bani a Americii, numeroşi oficiali americani - Biden, Clinton, Obama - trăgându-şi bani frumoşi din această mega-oligarhie. Însă scopul Ucrainei nu era doar acela de a fi cap de pod al ingineriilor financiare americani, ci şi acela de a sugruma Rusia. 

Actualul război este unul pe viaţă şi pe moarte. Rusia a atacat pentru a preveni aderarea Ucrainei la NATO, fapt care ar fi condus la un şah-mat. Cu toate că meciurile par a fi fost deja stabilite, nu este aşa. Ceea ce veţi citi în continuare nu veţi mai citi nicăieri, asta pentru că toată lumea tace. Însă realitatea e cea pe care ar trebui s-o vedeţi dacă veţi renunţa la ochelarii de cal pe care-i pune media.

De fapt tot meciul este unul pentru resurse. Încă de la venirea la putere a lui Putin, Rusia a mers pe calea securizării propriilor interese. Primele restricţii l-au făcut pe Putin să renunţe la importurile alimentare. Aşa şi-a dezvoltat agricultura şi industria de procesare. Rusia este auto-suficientă din punct de vedere alimentar. Şi mai are şi de exportat, fapt care-o transformă într-o mare putere. 

De fapt, în lumea de azi, cel care are energie are totul. Tehnologia este destul de banală pentru a putea fi implementată oriunde. S-a democratizat. Musk a reuşit să devină producător auto peste noapte, cu toate că e vorba, probabil, de cea mai complexă organizare industrială. 

Ruşii au energie, deci urmăresc două direcţii strategice. Pe de o parte să-şi protejeze resursele şi, de partea cealaltă, să forţeze următoarea revoluţie tehno-socială după regulile lor. Cea de-a doua direcţie este deviată din prima deoarece, cu actuala structură geopolitică nu-şi pot securiza ceea ce au.

Cine mai are energie? SUA, cu siguranţă. Şi statele arabe. China are energie? Nu! De aceea are un contract cu arabii, căutând să facă un deal de tipul petro-dolarului. Un deal care e deja de modă veche. Arabii încă nu au înţeles puterea energiei, dar dacă o vor înţelege, situaţia Chinei se va complica. Rusia joacă şi ea un tango în relaţia cu China. Putin promite să conecteze colosul asiatic la sursa sa de energie. Însă, în ciuda alianţei de moment, există foarte multă neîncredere între cele două ţări, mai ales din cauza diferendelor culturale. Rusia, în mecanismul sino-european nu se potriveşte cu niciuna dintre părţi: nu sunt nici europeni şi nici asiatici. De aceea planul lor pe termen lung este cel al auto-susţinerii. Iar asta înseamnă o ameninţare inclusiv pentru chinezi: o Rusie care va începe să fabrice bunurile pe care le fac ei e o ameninţare. De aceea, în tot jocul, fiecare participant e cu ochii în patru.

Cum se va termina tevatura? E greu de înţeles. Pe moment elementul cheie al întregii confruntări e China. Dacă se alătură Rusiei va trebui să facă sacrificii interne teribile. Poate China să înghită sancţiuni similare Rusiei? Aş crede că nu. Un boicot al exporturilor chineze ar însemna sfârşitul visului frumos al Chinei. Desigur, ar trebui să ne întrebăm dacă un asemenea boicot e posibil. Şi sigur răspunsul e negativ. Însă, cum s-a văzut în confruntarea comercială iniţiată de Trump, se pot provoca cu uşurinţă daune majore. 

Atunci să fie „calea trădării” cea care ar fi mai uşoară pentru chinezi? Posibil, doar că, după experienţa Trump, ştiu căpot fi mâncaţi cu fulgi cu tot. De asemenea, dacă SUA ar cădea, China ştie că ei i-ar fi rezervat locul de onoare la masa taberei câştigătoare. Dar e un meci încă mult prea greu. De aceea li China face o echilibristică ciudată. Când europenii îi pun să aleagă tabăra - prin intervenţia ghiolbănească a Ursulei - ei preferă un limbaj diplomatic de tipul „să fie bine, adică să nu fie rău”. 

Cel mai probabil poziţia Chinei o vom avea după alegerile interne din toamnă. Până atunci vom avea un război de rodaj şi cine ştie câte întoarceri de situaţie. Oricum ne aflăm într-un teribil impas al istoriei.

În ceea ce ne priveşte pe noi, din nou suntem într-o poziţie ingrată. Cu rezervele şi resursele pe care le avem putem fi fără probleme independenţi din punct de vedere energetic. Rezervele de gaz(incluzându-le pe cele din Marea Neagră) ajung cu uşurinţă României pentru cel puţin 20 de ani. Dacă însă vor fi exploatate pentru Europa, rezervele noastre se vor epuiza în câţiva ani, fără absolut niciun beneficiu pentru România. Singura cale pragmatică a României ar fi aceea de conservare a propriilor resurse: ori refuză să le exploateze, ori iese din UE. Însă, cu trădătorii care sunt infiltraţi la toate nivelele e imposibil de crezut că aşa ceva ar fi posibil.