Rolul aurului in criza din '30

Asia Europei

Pe data de 9 februarie scriam un articol lung(şi probabil plictisitor) despre lumea emergentă: Omul care tunde iarba. Doream să fac o trecere rapidă în revistă a situaţiei întrucât intuiam că a doua dezvoltare a crizei(mai dură decât prima) va veni dinspre emergenţi. Concluzia de atunci era următoarea: "Revenind la titlul articolului, putem spune că economiile emergente seamănă ca două picături de apă cu retardatul Jobe Smith din romanul lui Stephen King. Iar răzbunarea acestui Jobe economic poate fi extrem de dureroasă pentru toată lumea."

Nu mică mi-a fost mirarea când, zilele trecute, unul dintre cei mai citaţi economişti a fost Ken Rogoff, iar ceea ce a spus sună aşa: "There’s a domino effect. International credit markets are linked, and so a snowballing credit crisis in Eastern Europe and the Baltic countries could cause New York municipal bonds to fall."(sincer, mă aşteptam să mai dureze ceva timp până când să apară o asemenea informaţie la nivel de mass media).

Întrebarea pe care ţi-o pui imediat este de ce Europa de Est? Mai avem şi alte economii emergente pe lumea asta şi doar n-or fi tocmai ale noastre cele negative. Ei bine, lucrurile arată ca naiba, iar ceea ce veţi citi în continuare seamănă ca două picături de apă cu ... circuitul apei în natură.

Proaspăt scăpate de sub cizma murdară a tătucului sovietic, tinerele democraţii estice au alergat înfometate către libertate. Dezinvoltura, vivacitatea şi setea de a recupera rapid ceea ce au pierdut timp de 50 de ani le-a mânat către mirajul american. Pentru noi, esticii, Europa era "prea socialistă", singura opţiune viabilă fiind unchiul Sam. Iar asta s-a văzut limpede în politica de alianţe şi, mai ales, în economie. Numai că, pentru uşurarea parcursului, esticii au importat masiv doar o parte din modelul american: consumul. Aici "americanismul" prost înţeles al esticilor s-a potrivit de minune cu lăcomia Europei de Vest care, din dorinţa de a cuceri noi pieţe de desfacere, a alimentat cu credite distracţia copiilor din Est. Numai că morişca nu se putea învârti la infinit, iar criza începută în America a tăiat liniile de finanţare către Est creând un scurtcircuit radical. Cum economiile estice nu prea există, este limpede că nu are cine să plătească nota. Autorităţile din Est ridică din umeri pe bună dreptate. Grosul datoriilor sunt ale sucursalelor/filialelor băncilor vestice, iar acestea trebuie să-şi rezolne cumva problemele. Cifrele arată pe deplin amplitudinea dezastrului: Austria este campioana, având o expunere de 70% din PIB pe EE; următoarele clasate sunt Belgia şi Suedia (~ 25% din PIB fiecare), Grecia (~ 17% din PIB) şi Italia. Speranţele acestor ţări sunt legate de credinţa că economia estică nu este chiar atât de săracă pe cât o arată cifrele şi că, până la urmă, lucrurile se vor rezolva.

Numai că lucrurile sunt mai negre decât par. Un studiu dat publicităţii de IIF estimează că în 2009 fluxurile de capital privat destinate estului vor cunoaşte o cădere de la 254 mld. dolari în 2008 la aproximativ 30 mld. dolari. Asta e mai puţin decât necesarul de finanţare al României! Insuficient capitalizate, statele estice vor conduce băncile care operează pe teritoriile lor la nivele ale default-ului greu de imaginat acum. Mai mult ca sigur vom vedea căderi ale unor reţele bancare transnaţionale. O undă de şoc greu de suportat pentru vestici care-şi vor blestema lăcomia anilor trecuţi. Iar de-acolo până peste ocean nu mai e decât un pas!

De ce totuşi Asia Europei? Ideea mi-a venit când am citit unul din ultimele newsletter-uri ale lui Roubini în care se făcea o paralelă între EE şi Asia de Sud-Est din anii 95-95. În perioada de precriză, "tigrii" de-atunci aveau deficite de cont curent cuprinse între 3 şi 8.5% din PIB. Cei care-şi amintesc ce s-a întâmplat în acea perioadă, îşi pot face cu siguranţă o idee despre ceea ce se va întâmpla acum când deficitele de cont curent ale esticilor se scriu cu două cifre! Distracţia e aproape, păziţi-vă urechile de ţipete!

Toamna patriarhului

Prin noiembrie ne ridicam cu mânie proletară împotriva unui acord cu FMI-ul. Economia românească, cea care până atunci duduise, era solidă ca o stâncă, putând rezista oricărei intemperii externe. Tot atunci s-a respins atacul speculativ şi au fost înfieraţi cei care pariaseră pe un EUR de 4 RON. Meritau ticăloşii! Ca răspuns pervers, nişte unii de la o obscură agenţie numită S&P ne-au coborât rating-ul. Abuziv, evident. Nişte corupţi care nu-şi vedeau lungul nasului şi care, în loc să-şi pună cenuşă în cap pentru că au declanşat criza mondială, şi-au pus ratingul lor otrăvit asupra ţărişoarei noastre. Alţi corupţi, pe numele lor Fitch, ne-au pus acelaşi stigmat. Probabil "se vorbiseră" cu trădătorii de la S&P, altfel nu se explică. Şi, din cauza unor duşmani de clasă, am fost nevoiţi să suportăm dobânzi mari, să stăm pe baricadele revoluţiei şi să proiectăm un guvern blond care să ne salveze cu un buget profesional, astfel încât câinii orşului să nu mai muşte din noi.

Şi au trecut Crăciunul, Revelionul, Sf. Ion, Pelişorul şi alte câteva mese. Între timp, am aflat că se volatilizaseră 1 miliard de euro din rezerva noastră strălucită, în timp ce cursul stătea bine peste 4 RON/EUR. Duşmanii ne zugrăveau în culori sumbre, punându-ne pe picior de egalitate cu amărâţii. Numai că noi nu eram ca ăia. Noi eram diferiţi şi, pentru a demonstra cât suntem de diferiţi am constatat că ar fi ceva nevoie de bani în ţară. Evident, alternative sunt: FMI, UE si alţii. Cum adică am spus că nu de la FMI? Sunteţi voi nişte proşti, de fapt am spus că de la FMI vom lua, că ne vor sprijini ei. Numai agenţiile de rating ne-au interpretat greşit! Între timp au apărut iar unii cu o altă bazaconie: 4.5 RON/EUR. Evident, s-a ajuns prea departe. Cum adică să fim noi subprime-ul Evropii? Noi suntem fruntaşii, dar ne cam persiflează duşmanii. Răspândesc zvonuri şi ne denigrează fără să-şi dea seama că îşi taie singuri creanga! Spun că pe piaţa noastră nu se mai creditează sau că am avea deficite mari. Aiurea, vorbe aruncate în vânt! Noi, care avem experţi ştim cel mai bine unde suntem, iar restul sunt nişte fraieri care nu au habar cu ce se mănâncă economia. Ăştia, cu agenţiile lor de rating lucrează murdar. Nu înţeleg nimic, nu fac diferenţa între oaie şi capră. Noroc mare pe noi că-i avem pe-ai nostri care constată adevărurile supreme: că aici se creditează, că moneda stă pe baze solide sau că insula de stabilitate e aici, la noi. Sunt adevăruri supreme, pe care le împărtăşim în gura mare drept în faţa duşmanului. Iar asta este cea mai bună metodă de contracarare a crizei. Nu costă mult: doar o masă şi un roi de jurnalişti care să asculte jurnalul cruciadei noastre pentru că aşa se face totul pe lumea asta, în conferinţe de presă. În fiecare zi ne vom ocupa de câte un subiect sau de câte vreun duşman pe care-l vom înfiera anulându-i astfel efectele perverse. Vom discuta până târziu în noapte, ne vom alia cu alţii ca noi şi, până la urmă, vom învinge. Avem certitudinea câştigării acestui război pentru că folosim cele mai devastatoare arme e distrugere: microfonul şi imaginea. Toate războaiele au fost câştigate cu ele, iar al nostru va fi cel care ne va face istorie.
(...)
Orele erau târzii, iar duşmanul cu ochii săi sticloşi dădea ultimul atac într-o luptă inegală şi nedreaptă, o luptă în care, domnule general, bravii noştri soldaţi stăteau cu piepturile goale în bătaia puştii respingând acel atac murdar cu un ultim suflu de conferinţă de presă, lipind afişe peste tot, pe străzi, pe stâlpi, pe ultimele frunze îngheţate ale ale toamnei lui spre tărâmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cântând imnuri de bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cântecele eliberărării şi de petardele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspândiseră în lume vestea cea minunată că în sfârşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.

P.S. Faceţi vă rog abstracţie de diferenţa de clasă dintre un maestru şi un nimeni; nu am vrut decât să exprim o idee despre o realitate tembelă pavată cu multă prostie.

Amintiri despre viitor (2)

Dacă ieri discutam despre un scenariu pesimist, bazat pe modalitatea de reacţie a factorilor de decizie actuali, azi vom discuta despre scenariul optimist, numit de mine liberal. Înainte de a trece mai departe, aş vrea să precizez că aceste două scenarii nu sunt dezvoltări pe termen scurt ci pe un orizont mult mai lung. De asemenea, aşa cum am mai precizat, descrierea lor este intenţionat mai radicală decât va fi(dacă într-adevăr va fi aşa) deoarece vreau să se înţeleagă principalele caracteristici ale fiecărui scenariu.

Într-o oarecare măsură, cele două scenarii au o bază comună, adică actuala criză. Mai precis, rădăcina care va permite dezvoltarea oricăruia dintre ele se va constitui pe fondul eşecului măsurilor de contracarare a crizei actuale. Vreau să fie bine înţeles faptul că atunci când spun criză, mă refer la întreaga perioadă în care actualul model economic va mai funcţiona.

Dezvoltată la extrem, criza va pune sub semnul îndoielii totul. Acestea se văd încă de-acum: unii condamnă lipsa de reglementare, alţii băncile sau FED-ul sau orice altceva. Adâncirea extremă a problemelor, precum şi eşecul măsurilor de revigorare, vor crea un climat tensionat care va pune sub semnul îndoielii nu numai baza sistemului monetar actual ci baza întregii societăţi. Presiunea opiniei publice, adică a contribuabililor sătui să mai suporte un sistem falimentar, va forţa repunerea întregii economii mondiale pe noi baze(nu mă refer aici la întâlnirile sterile din prezent ale unor papagali gen Berlusconi, Sarkozy s.a.). Dar care pot fi acelea? Trebuie să recunoaştem că fiecare model a avut momentul lui de glorie urmat inevitabil de eşec. Stând şi judecând limpede, nu cred că putem scoate din pălărie un nou model. Să ne întoarcem la etalonul aur? Mulţi tind să-l idealizeze, dar trebuie să înţelegem că el şi-a trăit gloria, iar eşecul său a fost grandios. Să resetăm actualul model şi să începem totul de la zero încercând să evităm greşelile trecutului? Pare hazardat. Nu cred că va mai fi cineva de acord cu aşa ceva. Să renunţăm totalmente la ban? Nicidecum! Ar fi o ieşire din realitate şi o intrare în ficţiune.

Toţi cei care gândesc acum un sistem, uită rolul fundamental al banului: acela de convenţie, de unitate de măsură. Pornind de la această realitate, ar trebui să ne întrebăm care sistem monetar este mai bun. Iar răspunsul potrivit este unul singur: acela care se potriveşte cel mai bine interesului fiecăruia. Când spun "fiecare" mă refer atât la populaţie în întregul ei, cât şi la popoare, grupuri sau indivizi. Pare oarecum neclar ceea ce afirm, dar veţi înţelege exact unde vreau să ajung. Cert este că sistemul pe care trebuie să-l adoptăm va fi unul generic, unul care nu le exclude pe celelalte, dar care, în acelaşi timp, are un rol corectiv atunci când unul dintre sistemele subordonate începe să o ia razna. Acesta este motivul pentru care am numit acest al doilea scenariu liberal. Întrucât permite dezvoltarea oricărui sistem monetar imaginabil, dar, în acelaşi timp, împiedică dezvoltarea unor situaţii "fără acoperire" şi care în final pot conduce la criză.

Este posibil aşa ceva? Ei bine, există, este vechi de când lumea şi are şi un nume: trocul. Ştiu, deja vă gândiţi că aşa ceva este imposibil de implementat şi parţial aveţi dreptate. O economie bazată exclusiv pe troc este imposibil de conceput din cauza numărului mare de participanţi. Economia bazată pe troc a funcţionat excelent în perioada în care numărul participanţilor era mic şi s-a erodat în momentul în care participanţii s-au înmulţit şi, implicit, nevoia de complexitate a crescut. Un alt dezavantaj al sistemului bazat pe troc este impactul direct pe care fraudarea o are asupra sa. Este destul ca un participant să iniţieze o tranzacţie falsă pentru a induce un dezechilibru în sistem. Cu toate acestea, modelul poate deveni funcţional într-o singură condiţie: atunci când participanţii nu sunt indivizi ci state. Cu alte cuvinte, acest sistem funcţionează excelent numai atunci când este folosit ca bază pentru comerţul mondial.

Regulile sistemului sunt cât se poate de simple: pentru a avea trebuie să vinzi ceva, iar pentru a vinde trebuie să ai cumpărător. Noua monedă va avea acoperire în mărfurile şi serviciile prezente(atenţie, numai în cele prezente, palpabile, cumpărabile) şi va fi unica recunoscută în schimburile internaţionale. Este de la sine înţeles că, în acest sistem, producţia de monedă este posibilă numai prin producţia de mărfuri cumpărabile(masa monetară este elastica, şi, în acelaşi timp limitată). De asemenea, marele avantaj este că nu avem de-a face cu un sistem inflaţionist, valoarea monedei rămânând aceeaşi în timp. În ceea ce priveşte subsistemele, adică economiile naţionale, acestea pot rula sub modelul care le avantajează. Spre exemplu, o ţară cu nevoi de dezvoltare poate alege o economie inflaţionistă, în timp ce o ţară suficient dezvoltată poate face trecerea la un sistem neinflaţionist. Poate cel mai mare avantaj al modelului prezentat este, în final, slăbirea băncilor centrale şi democratizarea emiterii de monedă. Aceasta va fi posibilă numai în zonele/statele dezvoltate unde modelul economiei care se învârte în jurul unei bănci centrale devine neproductiv.

Pe o asemenea bază, economia mondială nu va fi ferită de furtuni, dar, în mod sigur, nu va mai avea parte de uragane. În plus, sistemul discreţionar actual în care un singur stat se ocupă de întreaga economie mondială va dispărea, instaurându-se o nouă "democraţie" atât la nivel mondial cât şi la nivel de individ.

După aceasta scurtă descriere a scenariului liberal se pune problema şanselor de reuşită ale acesuia. În principiu, acest scenariu este de neimaginat în prezent întrucât un asemenea model, simplu şi radical, i-ar face pe mulţi să-şi piardă din avantaje. De asemenea, în prima fază ar scoate la iveală toate minciunile pe care se fundamentează actualul sistem, conducând automat la pierderi extrem de mari pentru unele state. Aşa cum am precizat, şansele sale de reuşită sunt reduse. Am devenit însă optimist în privinţa lui când am auzit câteva opinii exprimate la Davos(în cadru mai mult sau mai puţin oficial). Există la ora actuală o întreagă categorie de lideri care vorbesc deschis despre avantajele acesui nou sistem sau despre democratizarea emiterii de monedă(imaginaţi-vă, spre exemplu, cum ar fi dacă eBay ar emite o monedă proprie, transnaţională şi având acoperire în mărfurile tranzacţionate), iar asta mă face încrezător. Totul depinde de tabăra care îşi va putea expune mai bine punctul de vedere şi de interesele momentului. Sper totuşi ca viitorul să fie unul normal, bazat pe principii ceva mai orientate către om şi să nu asistăm la o cedare totală a libertăţilor individului către stat. Ar fi mult prea sumbru.

Amintiri despre viitor (1)

Aşa cum am promis cu ceva timp în urmă, voi încerca să discut în cele ce urmează principalele efecte ale actualei crize. Cum de altfel cred că v-aţi obişnuit, nu am în gând să teoretizez la infinit actuala criză. Am făcut-o pe vremea când experţii şi exaltaţii ne vorbeau superior despre cum America va evita recesiunea sau despre cât de tâmpiţi sunt cei care-şi vând acţiunile. Prinzând gustul crizei, respectivii s-au blocat în discuţii sterile despre carenţele pieţei libere sau despre greşelile făcute de anumite instituţii înainte de declanşarea crizei. E simplu să vorbeşti la spartul târgului despre ceea ce s-a întâmplat. Divagând de la subiect, nu pot să nu remarc cum unii se aruncă în "discuţii docte" despre scăderea pieţei imobiliare acum, când e clar pentru toată lumea că bula speculativă imobiliară a fost o mare porcărie. Vreau numai să subliniez că, după umila mea părere, au existat numai trei blog-uri care în perioada de isterie imobiliară generalizată au vorbit pe şleau despre scădere: balonul-imobiliar.blogspot.com, romanianuda.blogspot.com şi, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, trenduri.blogspot.com. Dacă au mai fost şi altele, îmi cer scuze, dar eu nu prea am întâlnit în perioada respectivă opinii contrare atotştiutorilor "analişti imobiliari".

Revenind la criză, cred că avem de-a face cu ceva care ne va schimba profund. De asemenea, sunt convins că avem de-a face cu o criză mai mare decât cea din 1930 întrucât ceea ce se întâmplă acum are proporţiile unui seism devastator care, mai devreme sau mai târziu, va schimba din temelii actuala societate teleportându-ne într-o nouă dimensiune. În ceea ce priveşte dezvoltările ulterioare, cred în două scenarii la fel de plauzibile, dar cu şanse diferite de realizare: primul îl voi numi clasic, iar pe cel de-al doilea îl voi denumi liberal(fără nicio legătură cu vreun partid sau doctrină).

Scenariul clasic are cele mai mari şanse de reuşită întrucât suntem conduşi de o clasă politică incapabilă să înţeleagă noţiunile economice de bază. De asemenea, economiştii actuali(şi mă refer aici la elită, nu la târlicii pe care suntem obişnuiţi să-i vedem scoşi în faţă pe la noi) sunt tributari unui mod de gândire învechit care, de altfel, a condus economia mondială în actuala stare de fapt. În afara acestora, un rol extrem de important îl joacă interesele foarte mari ale unora pentru perpetuarea actualului sistem.

Scenariul la care mă refer acum, este echivalentul românesc al "pusului batistei pe ţambal". În cazul acestuia, rezolvarea crizei economice se va face din topor, la un nivel absolut arbitrar. Se va tipări monedă în exces, se va ascunde praful sub covor (prin intermediul naţionalizărilor sau al modelelor "bad bank"), finalizându-se probabil cu un "start de la zero" politic. Dacă vreţi, scenariul de care vorbesc este rezultatul punerii în practică a soluţiilor promovate de Roubini(în ultima perioadă acesta este un ante mergător al politicii economice americane, iar asta mă pune serios pe gânduri). Poate că pare aiuristic ceea ce spun aici, dar acest scenariu cred că este posibil în condiţiile în care, din punct de vedere matematic, ieşirea din actuala criză presupune intrarea în alta. Modelul care îmi vine acum în minte este Zimbabwe(aceasta este şi motivaţia unor investitori precum Schiff sau a Rogers atunci când le fac clienţilor recomandări de investiţii care în prezent par neinspirate, dar care îşi vor dovedi pe deplin utilitatea în viitor).

Evident, în cazul unui scenariu de acest tip, fenomenele negative se vor înmulţi, iar sistemul economic mondial va fi extrem de grav afectat. Diversitatea şi complexitatea actuală vor face ca dezechilibrele mascate de stat(e) să explodeze în zone diverse generând pierderi şi instabilitate. În aceste condiţii, se vor cere reglementări suplimentare care vor lovi în reglementările altor zone devenite între timp insuficient reglementate. Monstrul rezultat, va fi un hăţiş birocratic care va anchiloza societatea, generând mişcări haotice, corupţie şi instabilitate. O societate imposibil de condus în condiţii democratice, deoarece o democraţie nu poate funcţiona într-un sistem economic controlat. Şi cum atunci când democraţia nu funcţionează se găseşte imediat o dictatură care să-i sare în ajutor, ne-am putea confrunta cu o societate totalitară care ne va revela încă odată intuiţia lui Orwell.

Fie că vrem să credem sau nu, acesta este unul din pericolele care ne paşte. Ca o ironiei a istoriei, acest "microb" vine tocmai din ţara tuturor posibilităţilor sau a "libertăţilor depline". Iar vina pentru această criză nu o are dereglementarea anumitor pieţe ci tocmai reglementarea proastă a acestora.

Am început cu acest scenariu întrucât mi se pare cel mai plauzibil. Sunt numeroase voci influente care vorbesc de "viciile pieţelor libere" sau de "sistemul insuficient reglementat". Aceste opinii cred că sunt cele care ne vor împinge într-o nouă criză, mult mai perversă decât actuala. Şi spun mai perversă întrucât, ceea ce ar putea urma se poate constitui într-un coşmar construit pe o minciună mult mai mare decât cea actuală.

În partea a doua vom vorbi despre un scenariu la fel de radical, dar ceva mai optimist.

Abaddon exterminatorul

Totul a început de la presiunea băncilor cu expunere masivă pe Europa Centrală şi de Est. Acestea au cerut ajutoare masive pentru "salvarea fostelor economii comuniste". Evident, pe respectivii bancheri nu-i dureau decât propriile scaune, iar ajutoarele cerute erau menite a acoperi găurile pe care multe bănci le au(şi le vor avea) în urma falsului boom din est(creat tot de ele). Ba, mai mult, au existat instituţii financiare care au cerut ajutoare inclusiv pentru operaţiunile lor extracomunitare(în fosta Iugoslavie, Ucraina etc.), lucru inacceptabil pentru cineva cu picioarele pe pământ. În logica actualei crize şi al precedentelor create peste ocean, aceste cereri nu păreau deplasate, iar iniţiatorii lor au făcut un lobby nebun pentru susţinerea acestor scheme de ajutorare.

Este clar că intrăm într-una dintre cele mai dramatice perioade ale acestei crize. Dacă în SUA jocul de-a "piua" monetară tinde să ducă la disoluţia sistemului monetar actual, în Europa încep să se prefigureze fenomene similare celor de peste ocean. Nu vreau să fiu optimist fără rost, dar se pare că, sub preşedinţia cehă, politica economică din spaţiul european este ceva mai fermă(cel puţin la nivelul declaraţiilor). Iar când fac această afirmaţie, mă bazez pe declaraţia premierului ceh făcută la finalul întâlnirii cu Jean Claude Trichet: "BCE şi preşedinţia UE s-au pus de acord că o capitalizare excesivă a băncilor de către statele membre ar putea conduce la o renaţionalizare care ar submina unitatea pieţei comune".

Ce înseamnă aceasta este clar pentru toată lumea. UE a conceput un plan de ajutorare a sistemului financiar şi-atât. Cine reuşeşte să se salveze scapă, cine nu are locul asigurat în cimitir. Pare a fi un mod de abordare ceva mai pragmatic şi, în mod sigur, mult mai puţin costisitor pentru contribuabilul european. De asemenea, prin excluderea naţionalizării şi limitarea ajutoarelor, se încearcă abordarea crizei printr-o perspectivă total diferită de schema americană.

În cazul în care această modalitate de "atacare" a crizei va fi pusă în aplicare, o bună parte a notei de plată pentru falimentele bancare care vor urma va fi plătită de statele estice. În mod sigur se vor înregistra dezechilibre masive pe pieţele estice, iar monedele vor suferi corecţii greu de conceput acum. Numai că aceasta poate fi considerată o notă de plată pe care săracii trebuie să o suporte pentru că stau la masa bogaţilor.

Există oare altă alternativă? Probabil că da, dar mult prea costisitoare. Aveţi mai jos un interviu recent de-al lui Nouriel Roubini acordat Bloomberg. Soluţiile propuse de el par desprinse din "reţetarul standard american" şi mi-e greu să cred în eficienţa lor pe bătrânul continent. Oricum, reţineţi partea referitoare la "băncile prea mari pentru a fi salvate" şi trageţi singuri concluziile.

Zimbabwe School of Economics

Marc Faber într-un interviu despre "noul curent" economic: