Radiografia stalinismului juridic

Pare că trăim un coşmar de proastă factură în condiţiile în care, după halucinantele dezvăluiri ale abuzurilor incredibile din „câmpul tactic” al justiţiei, multe dintre metehnele trecutului par a reveni cu brutalitate. Am crezut că după deconspirarea nefastelor protocoale pe care SRI le-a încheiat cu „tot ce mişcă”, uşor, uşor, lucrurile vor intra în normalitate. Aiurea, după o emoţie de moment treburile au scăpat din nou de sub control. Şi asta pentru că e o iluzie să crezi că prin simpla devoalare a realităţii poţi reuşi să corectezi un sistem aproape iremediabil viciat. 

Degeaba dai publicităţii protocoalele dacă nu cauţi să operezi tumora instalată în sistem sub forma acoperiţilor care răspund unor comenzi venite din afară. Degeaba-ţi faci iluzii că vei readuce normalitatea printr-o legiferare a sistemului dacă nu faci posibilă dezvoltarea anticorpilor care să fie garanţii normalizării situaţiei de-acolo. Nu poţi avea o justiţie coerentă în condiţiile în care acolo ai o groază de putregai oengistico-securist. Până nu se face curăţenie efectiv n-avem ce aşteptări pozitive să avem de-acolo.

Citesc stupefiat că fostul ministru al Energiei, Constantin Niţă, a fost condamnat la patru ani de închisoare strict pe baza unui denunţ de-al lui Tiberiu Urdăreanu. Dacă denunţul ar fi fost punctul de pornire al anchetei, iar în urma acestuia ar fi fost găsite elemente care să-l incrimineze pe Niţă, toată condamnarea ar fi fost cât se poate de OK. Ce poţi însă să spui în condiţiile în care completul de 5 judecători al ICCJ a menţinut pedeapsa decisă de instanţa de fond a cărei motivare sună aşa:

„Practic, lipsa unei probe directe cu privire la această faptă nu este de natura să excludă inexistenţa ei, explicându-se prin aceea ca infracţiunile de corupţie săvârşite de persoane cu funcţii importante în stat (în speţă inculpatul era deputat, dar şi ministru al energiei) nu sunt, de regulă, comise în prezenţa mai multor persoane, ci în condiţii de maximă clandestinitate, fapt ce exclude de plano existenţa unor probe relevante, incriminatoare pentru autorul infracţiunii de corupţie. (…) Or, în spetă, inculpatul nu a adus nicio proba plauzibilă care să infirme susţinerea acuzării (...) În ceea ce priveşte acuzaţia că ar fi primit suma de 30.000 euro, nu a adus vreo probă care sa infirme veridicitatea ei.”

Vă simţiţi mai bine citind aceste rânduri? Imaginaţi-vă că cineva formulează la Parchet un denunţ în care vă acuză că aţi beneficiat de o şpagă, iar instanţa lu' Peşte vă condamnă pentru că „nu v-aţi demonstrat nevinovăţia”. Sunt totuşi curios ce dovezi poţi aduce în sprijinul unei afirmaţii nereale. Cum poţi demonstra că n-ai luat dacă tu chiar n-ai luat? Ce trebuie să faci, să aduci martori care au stat cu tine 24 de ore din 24, care să afirme că n-ai luat şpagă? E de noaptea minţii! Practic aici se încheie orice discuţie, chiar şi teoretică, despre existenţa unui stat de drept. În condiţiile în care instanţa supremă nu acceptă - prin nerespectarea flagrantă a Constituţiei - prezumţia de nevinovăţie şi absolut nimeni nu se autosesizează pentru pedepsirea exemplară a celor care-au pus în scenă acest circ monstruos, din momentul acela nu mai putem discuta despre justiţie, ci despre stalinism în cel mai pur şi abject mod.

Condamnarea lui Niţă este probabil reacţia sistemului la achitarea lui Mazăre în cel mai penibil dosar instrumentat de către DNA. Fostul primar al Constanţei a fost achitat pentru prezumtiva luare de mită pentru construcţia cartierului social „Henri Coandă” în condiţiile în care preţurile de construcţie ale acestui cartier au fost, de departe, cele mai mici din ţară. Lipsa oricărei probe nu i-a împiedicat pe komisarii sovietici ai lui Koveşi să-l ridice pe Mazăre cu mascaţii, să-l plimbe în cătuşe şi să-l abuzeze continuu pentru a-l determina să demisioneze din funcţia de primar al Constanţei. Din tot măreţul dosar n-a mai rămas nimic. Doar două amărâte de amenzi penale în valoare de 5 000 lei fiecare, aplicate probabil pentru a mai atenua ceva din ruşinea DNA. Totuşi, în acest dosar, atât Mazăre cât şi prezumtivul mituitor Avraham Morgenstern au făcut pe nedrept puşcărie şi, cel mai probabil, vor da statul în judecată pentru a fi despăgubiţi. La fel cum a făcut-o şi colegul de celulă al lui Mazăre, fostul şef al ASF Dan Radu Ruşanu, care a cerut despăgubiri de peste 6 milioane lei. Cine va plăti aceste daune?

Fără doar şi poate, condamnarea lui Niţă va pica la CEDO. Însă acest lucru se va întâmpla peste nişte ani buni, când întreaga tevatură a „câmpului tactic” de-aici va fi uitată. De fapt fix timpii extrem de mari necesari acceptării şi judecării unei cauze la CEDO sunt aliaţii de bază ai sistemului ticăloşit de-aici. Degeaba sistemul ticăloşit e condamnat după mai mult de zece ani de zile. Lumea a uitat şi, probabil, ştirea va face câteva titluri în ziare şi-atât. Asta după ce interesele de moment au fost rezolvate, iar cei care le-au pus la cale, probabil, sunt deja pensionaţi şi se bucură din plin de avantajele de nababi pe bani publici.

În ciuda faptului că dosarele DNA pică în instanţe precum frunzele toamna, resursele de tupeu ale acestei instituţii şi ale şefei ei par inepuizabile. Cu toate că întregi contingente de abuzaţi ai acestei instituţii sunt achitaţi pe motivul că „fapta nu există”, la nivelul DNA există în continuare tupeul vociferării şi a practicilor ilegale şi scandaloase de amestec în treburile legislativului. Nimic nu poate împiedica avântul de croitoraşi al procurorilor #rezist de a înfiera orice iniţiativă legislativă care le-ar mai limita din capacitatea de abuz. 

 

Şi, întrucât şefa DNA e deja în corzi, având dincolo de sutele de achitări încasate peste bot şi-o decizie a Curţii Constituţionale care-o aruncă la coşul de gunoi, sistemul a inventat altă unealtă, pe Horodniceanu de la DIICOT. Individul a început să urle-n târg că, în urma adoptării Noului Cod de Procedură Penală vreo 4700 de dosare ale DIICOT se vor închide. La prima vedere, pare un element îngrijorător şi te întrebi care-ar fi motivele acestui dezastru. De fapt e vorba de art. 305 alineatul 11 în care se spune că:

„În termen de maximum un an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă organul de urmărire penală este obligat să procedeze fie la începerea urmăririi penale cu privire la persoană, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune aceasta măsură, fie la clasarea cauzei”

Să înţelegem aşadar că la DIICOT sunt aproape 5000 de dosare în care s-a început urmărirea penală cu privire la faptă, dar în care nu este niciun suspect? Totuşi, ce dosare instrumentează DIICOT dacă după mai mult de un an de zile ei ştiu doar existenţa unei fapte, fără a avea suspecţi. Şi ar trebui să fie termenul acela pentru a mulţumi procurorii? 100, 200 de ani sau până la pensionarea procurorului?  

Oriunde în lume o asemenea declaraţie s-ar fi lăsat cu darea afară cu maximă urgenţă a celui care-a declarat această enormitate. Ea, în realitate este un autodenunţ al celui în cauză. Cum poţi totuşi să ai o asemenea cantitate de dosare în  care să nu începi urmărirea penală a persoanei şi să mai ai tupeul să ocupi funcţia de şef al instituţiei?

Dacă ar fi doar atât, poate că totul s-ar rezuma la o ciondăneală internă pe care, până la urmă am rezolva-o. Lucrurile însă sunt mult mai complicate deoarece întreaga tevatură a rezistenţilor din procuratură şi instanţe are susţinere internaţională. Chiar ieri, cele douăsprezece ambasade buclucaşe au mai pus-o de-un comunicat de înfierare a unui proces legislativ normal desfăşurat cât se poate de transparent în Parlament. Ce cer acele ambasade obraznice? Cică să nu punem capac luptei anticorupţie. Păi v-aţi întrebat ce înseamnă luptă anticorupţie pentru ele? Strict protejarea intereselor lor de jefuire a acestei ţări. Interese care le-au fost protejate temeinic de actuala structură a sistemului ticăloşit impus României. Să luăm pe rând ambasadele cu pricina pentru a înţelege de ce anume sunt interesaţi ticăloşii de-acolo de menţinerea stalinismului în justiţia autohtonă. Aşadar, în ordinea de pe tricouri avem:

• SUA - interese în vânzarea de arme în contracte netransparente, cu nerespectarea legislaţiei în vigoare privitoare la offset; interese majore în exploatarea gratuită(a se citi menţinerea jafului instituţionalizat)  a gazelor din platforma continentală a Mării Negre; interes major în muşamalizarea afacerilor Microsoft şi Bechtel;
• Belgia - interese în privatizarea Poştei Române;
• Canada - interese în muşamalizarea corupţiei din jurul afacerii Roşia Montana;
• Danemarca - interese în acapararea de terenuri agricole;
• Elveţia - interese majore pe piaţa medicamentelor şi în serviciile financiare locale
• Franţa - muşamalizarea afacerii EADS;
• Germania - interese majore în muşamalizarea EADS, în încălcarea legislaţiei cu privire la achiziţiile de armament; interes major în exploatarea gazelor şi resurselor naturale ale României profitând de un cadru legislativ precar;
• Luxemburg - externalizări de profit, sustrageri de la plata impozitelor locale;
• Olanda - interese majore de extorcare financiară a României prin externalizări ale profitului(cantităţi imense de bani sunt sustrase prin intermediul unor bidoane offshore olandeze); interes major în sabotarea extinderii Portului Constanţa pentru a nu face concurenţă Rotterdam-ului, inclusiv prin blocarea aderării României la Spaţiul Schengen, prin sabotarea construcţiei de infrastructură transcarpatică, de modernizare a căilor ferate, de construcţie a autostrăzilor s.a.m.d.
• Norvegia - externalizări de profit prin companii locale, vânzări de produse norvegiene prin intermediul unor falşi producători locali;
• Suedia - interese majore în exploatările de lemn, externalizări de profit

În mare aceştia sunt susţinătorii statului de drepţi. Ăştia sunt cei care vă vor binele. Şi au toate motivele să dorească asta în condiţiile în care orice modificare în structura anticorupţie s-ar putea îndrepta împotriva adevăratei corupţii reprezentate strict de interesele lor. Iar interesele lor nu pot fi satisfăcute decât ştrangulând orice elită locală, menţinând în funcţii oligofreni ascultători precum cel din capul ţării.

Nu-mai rămâne decât o singură concluzie pentru finalul acestui mult prea lung articol: nu vă iluzionaţi că din toată această capcană ne poate scoate altcineva decât noi înşine. Fără o atitudine fermă, fără o presiune constantă asupra factorilor locali nu se va mişca nimic. Schimbaţi-vă în ultimul ceas, altfel vă vor schimba ei şi nimic nu vă va mai putea salva!