Un erou al vremurilor noastre

Facebook, cu mulți ani în urmă. După numeroase ezitări mi-am făcut cont. Ceva mai târziu aveam să regret întrucât m-am supus de bunăvoie unui experiment tembel. Însă, exact așa cum temnițele comuniste îți mijloceau întâlnirea cu oameni extraordinari, la fel s-a întâmplat și cu mine în temnița Facebook. Acolo l-am cunoscut pe doctorul Răzvan Constantinescu, admirându-l sincer pentru naturalețea sa, pentru firescul care-i izvora din fiecare por. Nu-i lucru simplu să te menții firesc într-o lume care o accelera binișor, încă de atunci, spre nebunia absolută în care am ajuns să trăim azi. 

În fiecare zi postările lui Răzvan Constantinescu au avut puterea să mă bucure întrucât descopeream că, uite, printre atâtea târle de roboți, mai sunt și oameni, oameni de-aceia, așa cum erau odată. Sunt puțini oameni pe lumea asta pe care i-am putut simți aproape. Și doar unul singur dintre cei cunoscuți în mediul virtual. Și-acum, când scriu rândurile acestea, cu toate că nu l-am văzut niciodată în carne și oase, am sentimentul că se află undeva, în apropiere, peste stradă sau, cine știe, poate chiar la mine-n curte. Nu poți avea un asemenea sentiment decât în relația cu un om adevărat.

Înainte de a trece mai departe, vă voi povesti o întâmplare din noiembrie anul trecut, atunci când am aflat că am luat și eu virusul. După ce-am făcut anunțul(nici acum nu știu de ce l-am făcut, dar cel mai probabil din teamă) am primit o grămadă de mesaje. Mulți îmi ofereau soluții, contacte ale unor medici, în timp ce alții deja mă înjurau pentru că mă bănuiau că fac nu știu ce joc. Atunci mi-am dat seama că mi-am făcut mai mult rău publicând, în starea în care mă aflam, informația despre infectarea mea. De altfel, și-acum regret c-am făcut-o. Aproape că mă scufundam în depresie, cei din casă nu știau ce-i cu mine. Însă, la momentul oportun, mi-a sosit pe messengerul Facebook un mesaj de la dl. Răzvan Constantinescu. A fost picătura magică datorită căreia am fost scos din starea aceea nefastă. Știți, de multe ori, dincolo de tratamente, pilula magică e reprezentată de modul în care ți se adresează medicul, de sentimentul pe care ți-l transmite atunci când îți spune ceva. Pentru mine, în acele momente, mesajul domnului doctor Răzvan Constantinescu a fost tratamentul magic. Am știut că nu-i nicio problemă, că e cazul să-mi văd mai departe de ale mele și să tratez „problema” exact ca ceea ce era: o simplă viroză. Să vă mai spun că n-am mai apucat să-i spun un simplu mulțumesc după ce am scăpat de toată beleaua? O fac acum, public, pentru ca toată lumea să înțeleagă că, de cele mai multe ori, după ce faci un bine n-ai parte nici măcar de un mulțumesc din partea celui pe care l-ai ajutat.

Sunt ferm convins că domnul doctor a simțit de-a lungul carierei sale de multe ori „întoarceri de spate” sau „uitări” similare celei pe care v-am povestit-o. Minunea pe care o văd este că, în ciuda tuturor acestor întâmplări, domnia sa a rămas un om eminamente bun. Și, ca de fiecare dată când încerci să te menții așa cum ești, belelele te lovesc cu înverșunare. 

În toată „Afacerea Pandemică”, dl. Răzvan Constantinescu s-a menținut la fel de natural, a spus lucrurilor pe nume, ajutându-i pe cei mai mulți dintre noi. Era logic să aibă parte de înjurături din interiorul „castei”, mai ales în condițiile în care pandemia a scos în prim-plan personaje prăfuite, care altfel și-au trăit viața profesională într-un anonimat care-i ducea la disperare. Cum să nu fie înjurat de cei care, peste noapte, s-au trezit mari autorități medicale sau de cei care trăiau bine din stipendiile Big Pharma? Fără a avea ceva personal cu cineva, Răzvan Constantinescu a contrazis în felul său - perfect argumentat, dar și cu o ironie devastatoare - marile aberații care erau vândute pe post de „adevăruri supreme”. Ați uitat când o doamnă afirma că ancheta epidemiologică e atât de complicată încât se poate lua și Nobel-ul pentru așa ceva?

Nu pot uita cum, invitat la emisiunea lui Gâdea pentru a fi lichidat, cu atitudinea pe care-o admirăm atâția, a reușit să întoarcă absolut totul în favoarea sa. Este un om puternic, am simțit-o atunci! Iar puterea îi vine din firescul său, din faptul că e unul dintre puținii oameni care nu se minte, trăind în armonie cu sinele său. 

Aș putea să înșir multe alte amintiri, dar aș întinde-o fără sens deoarece toți cei care s-au intersectat cu domnia sa știu bine toate acestea. Ei bine, iată-mă ajuns acum în miezul problemei. De ceva vreme, medicul Răzvan Constantinescu e hărțuit pe mai multe planuri. Ba îl ia la întrebări Colegiul Medicilor, ba îl „cercetează” nu știu ce Consiliu de Etică, ba îl mai apostrofează câte-un binevoitor s.a.m.d. Picătura care-a umplut paharul s-a consemnat în momentul în care UMF Iași a luat niște decizii aberante, impunându-le studenților și cadrelor didactice un program mascat de vaccinare obligatorie. Practic, nu mai ai voie în interiorul instituției decât dacă ești vaccinat sau dacă prezinți un test antigen negativ. Întreaga procedură e una care încalcă grosolan drepturile și libertățile omului, impunând o procedură medicală invazivă pentru accesul într-o instituție publică. Între altele, omul nu e vacă sau pui de crescătorie. Omul e om și are o anumită demnitate. Mai mult, dacă acum te obligă să te vaccinezi, poate că mâine te vor obliga să-ți scoți apendicele. În mare, e aceeași chestie. Desigur că Răzvan Constantinescu - între altele și cadru didactic la UMF Iași -  n-avea cum să rămână indiferent în fața acestui abuz. Iar de-aici i s-a tras. Mâine trebuie să se prezinte pentru o cercetare disciplinară deoarece n-a respectat aberanta hotărâre a Senatului UMF Iași. Pentru cei care nu știu, cercetarea disciplinară e o procedură extrem de gravă. Pe care nu știu dacă instituția în cauză a pus-o în aplicare în cazuri cu adevărat flagrante. Însă, în cazul profesorului Răzvan Constantinescu, mașinăria birocratică e învârtită cu mult prea multă ușurință. E prea mult!

Mă simt absolut jenat să constat cum un om atât de vertical și-atât de firesc, are parte de un scenariu kafkian. Și poate că e puțin spus kafkian deoarece dacă vom mai adăuga contextul autohton vom obține ceva mult mai înfiorător. Îmi spunea un prieten că dacă ar fi trăit în România Kafka n-ar mai fi scris nimic deoarece realitatea de aici are capacitatea de a depăși cu mult tragismul și absurdul operei sale. Am un teribil sentiment de ciudă văzând cum dl doctor Răzvan Constantinescu e prins în această atât de aberantă pânză de păianjen a afacerii pandemice. Niciun dram de normalitate nu trebuie să scape nepedepsit, orice urmă de verticalitate trebuie anihilată cât mai rapid, iar sinceritatea trebuie tăiată din rădăcini. Răzvan Constantinescu n-are cum să nu fie vinovat: e sincer, e vertical, e bun, dă dovadă de o exagerată empatie, nu minte și nici măcar nu-și ține gura atunci când o minciună e promovată pe căi oficiale. Dar cel mai mult se face vinovat de crima de a încerca să-i salveze pe ceilalți. Atunci când statul te obligă să-ți pui pânza neagră la ochi și-apoi să-ți adaugi, pentru orice eventualitate, și ochelari de cal, e într-adevăr o crimă să te arăți liber în fața oamenilor și, mai mult, să le arăți că-și fac cu propriile mâini o prostie fără margini.

Închei prin a spune doar un simplu și banal „Mulțumesc pentru că existați, domnule doctor!”. Îmi pare teribil de rău să vă văd târât într-o asemenea mizerie. Lumea se strică pe zi ce trece. Nu-mi doresc decât să mă trezească cineva și să-mi spună că toate aceste nebunii nu sunt decât simple vise. Însă, din păcate, asta e realitatea, iar noi martorii neputincioși ai săi.